miercuri, mai 18, 2022
AcasăPărerea meaFrumusețe sau merit și egalitate?

Frumusețe sau merit și egalitate?

Mă gândeam, din nou, zilele acestea, la dreptul fiecăruia de a fi el însuși/ea însăși.

Voi cum vă prezentați când cineva vă întreabă ”Tu cine ești?”

De mică trăiam în orașul nostru, nu prea mare, dar plin de lume felurită, într-o familie foarte unită. Mă puteam defini, după ce înțelegeam pe cine am în față, ca Antonia, sora mai mică a …, fiica tovarășei profesoare de română de la 17, a veterinarului care lucrează la Direcție, sau nepoata lui…, sau cea din a V-a C de la LFI. Totuși simțeam clar că asta nu spune mai nimic despre mine. Ba chiar observam că unele persoane nu mai erau deloc interesate, după ce răspundeam, să afle mai multe despre mine.

M-am pus pe citit. Am găsit într-o bună zi o carte, nu am nici cea mai mică idee cine era autorul, iar traducerea era cam stângace. Era o carte interzisă, dintre cele pe care tata le împrumuta pe ascuns și le copia de mână. Despre importanța de a ne asuma propria identitate și a ne prezenta și a semna cu prenumele, nu doar cu numele de familie și eventual o inițială. M-a convins imediat. Clar, nu sunt o copie în mic a părinților mei, noi surorile suntem toate diferite între noi. În plus, ca femeie, aș fi schimbat oricum numele căsătorindu-mă, fără ca prin asta să devin cineva total nou. (Hei, ce surpriză! M-am căsătorit fără să-mi schimb numele, că doar căsătoria nu e un act de proprietate, nul fără numele noului stăpân pe el). Cu prenumele am avut o problemă, toți cunoscuții și rudele foloseau diminutive când mi se adresau. În plus, pentru câteva ore după ce m-am născut, m-am numit Raluca Iulia. Antonia era, deci, o construcție socială. O întâmplare, încă puține ore și nu aș fi avut în documente acest nume.

Au trecut ceva ani până când am decis că e obligatoriu să mă prezint într-un mod practic, nu cu descrieri lungi, deci Antonia să fie! Și un surâs larg.

Am fost crescută ca feministă. Aproape feministă. Și la noi în casă, ca și în societatea comunistă și imediat după revoluție, nu era rău să fi femeie, cât timp nu trebuia să te compari sau să intri în competiție cu un bărbat. Anumite materii de studiu, anumite meserii, folosirea forței fizice în locul gingășiei pentru rezolvarea problemelor … nu, exclus! Să știți că e o ciuntire dureroasă. Și e enervant să te întrebe cunoscuții mereu: când te căsătorești? când faci copii? sau chiar de ce nu te fardezi, vrei cumva să rămâi fată bătrână? Nu: ce carte citești? ce carieră vrei să faci după absolvire? nu mergi cu bursă afară?

Până și unii profesori de la Facultatea de Filosofie, destul de mulți, din păcate, ne tratau diferit față de colegii bărbați.

A venit apoi prietenul care insista să pun doar fuste mai scurte, cum îi plăceau lui: pa, și la nerevedere! Cel care: vreau să stau cu tine pentru că ești cea mai inteligentă și mai cultă dintre toți cunoscuții mei, dar de gătit gătești tu, că doar ești femeie! Adio și ție!

Și am ajuns în Italia, și mi se părea că e bine. Fiecare se îmbracă cum vrea, fără să fie bârfit, și faci sportul care îți place, nu ”unul feminin”. Dar femeile au salarii mai mici, își pierd des locul de muncă dacă rămân însărcinate, se ocupă de părinții bolnavi mult mai mult decât frații lor. Sunt obligate să fie frumoase și sexy. Și, of! Ești single? Sau ai ceva de ascuns, sau ai o preferință nesănătoasă pentru carieră, altfel nu ai refuza a priori să fii mamă.

Până de curând majorității îi părea acceptabil acest mod de a clasifica și decide pentru alții. Pentru altele, mai ales. Apoi criza economică a deschis ochii multora: vechiul model nu funcționează, trebuie să ne schimbăm și mentalitatea, nu doar industria și economia. În mijlocul tinerilor rebeli și nehotărâți sunt mulți care citesc, gândesc, acționează ca să schimbe lumea.

Învăț mult de la ei. Inclusiv să mă prezint. ”Bună, sunt Antonia, bologneză născută în România, fac parte din proiectul X!” Cine suntem se schimbă mereu, se modifică din proiect în proiect, din etapă în etapă.

Aștept cu nerăbdare să ajungă cei tineri în funcții de răspundere. Italia e o gerontocrație maschilistă. Cei care au ajuns la putere și au impus un model care ne menține mereu în criză, când toți cei din jurul nostru își revin deja, nu pot moderniza și îmbunătăți țara, societatea.

Cei care decid deseori să ignore contribuția pe care o pot da cei care nu gândesc ca ei nu înțeleg nici măcar ce pierdem, ce pierd.

Uite, se apropie Festivalul Muzicii de la Sanremo, ediția a 70-a. Prezentatorul, un om către 60 de ani cu o lungă carieră plină de succese, prezintă colegele cu care va colabora pe scenă. Frumoasă. Frumoasă. Foarte frumoasă. Cam atât, deși sunt printre ele artiste de succes, jurnaliste faimoase, femei admirabile. Pe una dintre ele declară cu un zâmbet tâmp că a ales-o … pentru că este foarte frumoasă, normal! Și pentru că, fiind logodnica lui Valentino Rossi, campionul motociclist, a știut mereu cum să facă un pas înapoi, să rămână în umbră.

Ei bine, omul ăsta, când i s-a sugerat să ceară scuze, a dat vina pe noi, publicul, că nu suntem în stare să-l înțelegem. Multor bărbați li s-a părut normal: doar femeile nu vor cumva să fie considerate egale, să fie alese pe merit, ce prostie modernă e asta! Din păcate, așa au reacționat și multe femei. Sunt cele care consideră că trebuie să fi mereu frumoasă, seducătoare, să te măriți cu omul potrivit și să îl folosești apoi ca pe un bilet de vizită.

Doar că nici viziunea lui de acum trei secole, nici ăpărătorii lui, nu se așteptau la revolta unui mare număr de privitori. A celor care au aflat de Declarația Drepturilor Omului și de Constituția Italiei, unde e scris negru pe alb că suntem toți egali. Nu unele un pas în urmă, prin definiție, oricât am fi de buni în meseria noastră.

Antonia

Articolul precedentIoșia (eu și ia)
Articolul următor5 essentials to stay warm in style
RELATED ARTICLES

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

- Advertisment -

Most Popular