miercuri, mai 18, 2022
AcasăPărerea meaOAMENI ȘI VREMURI

OAMENI ȘI VREMURI

Nu știu dacă oamenii seamănă cu vremurile sau vremurile seamănă cu oamenii. Și atunci îmi înmoi gândurile în înțelepciunea lui Dostoievski: ,, Totul, totul e în mâinile omului și el lasă totul să-i scape numai și numai din pricina lașității…asta este o axiomă…Sunt curios să știu: de ce anume se tem mai tare oamenii? Să facă un pas nou, să rosteasca un cuvânt nou, nemairostit, de asta se tem ei mai tare’’.

Câți pași, câte cuvinte nerostite s-au perindat de atunci în negura viețuirii.

Cât despre mine, răspunsurile și temerile le găsesc în mirosuri: oriunde m-ar purta firul neînțeles și sublim al vieții, ziua de 15 septembrie (indiferent de nenumăratele schimbări birocratice ale sistemului) îmi miroase a școală, un miros febril de rufe curate ca un obraz proaspăt de tânără fată.

Cu sfială pășeam în săli albe cu miros de clor, căutam un loc în bănci scrijelite, făuream visuri cu alte vremuri ce aveau să vină, șlefuiam aripi de Dedal, într-un cuvânt totul părea un început.

Cunoșteam oricare gropiță de pe trotuar, salutam dimineața cabina telefonică din colțul străzii, respectuos făceam mai întâi o plecăciune pe lângă veteranul de război ce își odihnea pe bancă amintirile și uitările pline de decorații, iar mai apoi, de câte ori nu mă prindea în capcana vrăjită a vorbelor despre front, mândrie, tinerețe, moarte, despre oameni și vremuri. De aici cred că mi se trage dragostea neconteniă pentru vremurile apuse.

Și fără a ști, bătrânul veteran îmi îndrepta pașii către somptuosul lăcaș plin de istorie, cu arbori seculari ca niste străjeri credincioși în curte, liceul meu iubit cu nume de poet între poeți, unde trăgeam speranța că voi împărtăși din înțelepciunea lumii.

Vremurile de atunci erau simple, fără înșelătoare poleială, roțile de tramvai orânduiau primăveri, veri, toamne și ierni, povești de viață, drumuri spre moarte.

Nu cunoșteam temerile, în fiecare dimineață, în drumul meu spre liceu îmi oglindeam chipul de copilă într-o vitrină a unei mici croitorii, voind cu vehemență să-l las oarecum acolo peste timpuri, întrebându-mă mereu, cum mă voi regăsi peste ani, dacă aceea înfrigurare și căutare mă va însoți în neantul încercării.

Azi oglindindu-mi chipul istovit , in vitrina prăfuită de trăiri și netrăiri, cred că am găsit răspunsul la întrebarea: de ce se teme cel mai tare omul? De el însuși! Și poate de aceea copiii acestor vremuri, fragili, vlăguiți de nefacere, ofiliți fără a înflori, bâjbâind printre ecrane de sticla, și-au uitat ochii înainte să vază.

RELATED ARTICLES

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

- Advertisment -

Most Popular