Joi, 10 aprilie 2025, ora 19:00

Filarmonica de Stat Oradea

Sala de concerte „Enescu – Bartók”

Dirijor:Marius Hristescu

Solist: Eugen Ursu – vioară
Eugen Negruță – bandoneon

Orchestra Filarmonicii de Stat Oradea

ÎN PROGRAM: 

J.Ph Rameau – Indiile galante – uvertura
J.S. Bach – Concert pentru vioara si oboi in do minor BWV 1060
Karl Jenkins – Palladio for strings 
Roberto di Marino – Bandoneon Concerto in la minor
***
Scott Routenberg – Concerto for Jazz Violin and Orchestra
A. Piazzola – Oblivion
A. Piazzola – Libertango
Carlos Gardel – Por una Cabeza

    În muzică există câteva repere pe care se bazează întreaga artă sonoră a câtorva secole. Amprenta acestor repere a fost una atât de impregnată, încât a definit stiluri și chiar curente muzicale. Barocul a fost unul dintre curentele definitorii în muzica clasică, influențând tot ceea ce a urmat după aceea și ajungând chiar până la jazz. Jazz-ul, pe de altă parte, a fost revelația epocii moderne, o muzică adusă dintr-o lume necunoscută, însă cu un șarm unic, se poate spune chiar electrizant. Puțin mai accesibilă este muzica latino, care a câștigat popularitate în Europa în ultimele decenii datorită ritmurilor dansante și ale liniilor melodice fluide. Nu în ultimul rând, caracterul pe care îl au piesele sud-americane este inconfundabil: Inspirat din viața țărilor latine, clima caldă a Americii de Sud, atitudinea mereu pozitivă a oamenilor, prietenia lor și zâmbetul pe care îl exprimă indiferent de situație, acesta este caracterul sud-american, care se simte și în muzica latino. 

       Cele trei stiluri de mai sus se află la poluri opuse în ceea ce privește cultura muzicală. Tocmai de aceea, alăturarea lor poate fi și riscantă, dar și foarte interesantă, totul depinzând de percepția asculătorului și de deschiderea sa față de combinații noi. Un rol important îl joacă și măiestria cu care ele sunt aduse împreună în același concert. De la Baroc la Jazz este concertul îndrăzneț care aduce în fața publicului lucrări baroce de Jean-Philippe Rameau și Johann Sebastian Bach, lucrări moderne de Kerl Jenkins, Roberto di Marino și Scott Routenberg, precum și piese de origine sud-americană compuse de Astor Piazzola și Carlos Gardel. Dintre compozitorii enumerați, Bach a fost cel care a dominat muzica clasică, ecoul său putând fi auzit din era Barocului până în prezent. Creația sa imensă și inegalabilă a influențat generații întregi de compozitori, indiferent de curentul din care au făcut parte și de stilul componistic. Fiecare dintre ceilalți compozitori au jucat sau joacă un rol important în epoca lor, un exemplu fiind Astor Piazzola, care a fost pionierul muzicii argentiniene în muzica clasică. Rând pe rând, fiecare compozitor își va „spune cuvântul” în concertul Filarmonicii de Stat Oradea care va avea loc joi, 10 aprilie, de la ora 19.00 la sala de concerte „Enescu – Bartók”. Traversarea stilurilor atât de diferite va fi asigurată de Marius Hristescu, care va conduce Orchestra Filarmonicii de Stat Oradea, și care îi va avea alături pe soliștii Eugen Ursu la vioară și Eugen Negruță la bandoneon. 

        Concertul va fi deschis cu uvertura baletului Les Indes galantes (Indiile galante) de Jean-Philippe Rameau. În perioada Barocului, baletul a jucat un rol foarte important în Franța. Pornind de la acest fapt, Rameau a compus acest balet de stil eroic, pe un libret scris de Louis Fuzelier. În forma finală a lucrării scenice, aceasta cuprinde un prolog alegoric și patru acte, fiecare fiind plasat într-o locație exotică, având ca temă principală iubirea. Compozitorul a finalizat baletul în anul 1735, exceptând ultimul act, care a fost adăugat în anul următor. Însă, în anul 1761 Rameau a renunțat la actul al treilea, relativ scurt și contrastant față de celelalte acte. După această schimbare, baletul avea forma: Prologue (Prolog), Le turc généreux (Turcul generos), Les incas du Pérou (Incașii din Peru) și Les sauvages (Sălbăticiile din America de Nord). Actul care a fost eliminat se intitula Les fleurs (Florile din Persia). Astăzi, două dintre cele mai cunoscute fragmente din Indiile galante sunt Dansul pipei păcii și Ciaccona, ambele din Sălbăticiile din America de Nord.

       La premiera baletului au fost interpretate prologul și primele două acte, în cadrul spectacolului pus în scenă de Académie Royale de Musique (Opera din Paris) la teatrul Palais-Royal în 23 august 1735. Protagoniștii premierei au fost dansatorii Marie Sallé și Louis Dupré și cântăreții Marie Antier, Marie Pélissier, Mademoiselle Errémans, Mademoiselle Petitpas, Denis-François Tribou, Pierre Jélyotte și Claude-Louis-Dominique Chassé de Chinais. Coregrafia a fost semnată de Michel Blondy. Premiera a fost un succes modest și din acest motiv, Rameau a făcut diferite modificări și revizuiri, a adăugat și a scos acte din balet. Cu toate acestea, lucrarea scenică și-a câștigat popularitatea bine-meritată de-a lungul timpului, afirmație ce este susținută de reprezentațiile baletului care sunt puse în scenă și astăzi în teatrele din lume. De asemenea, primul menuet din lucrare a fost folosit ca și coloană sonoră a filmului Marie Antoinette din anul 2006. 

       Concert pentru vioară și oboi în do minor BWV 1060 de Johann Sebastian Bach, se va cânta la Filarmonica de Stat Oradea într-o transcripție pentru vioară și bandoneon. Personalitate marcantă a muzicii clasice, Bach a activat timp de 27 ani la Leipzig în calitate de cantor la Biserica Sf. Thomas, dar și de director al instituției de prestigiu Collegium Musicum. Din această organizație făceau parte muzicieni profesioniști și studenți ai Universității din Leipzig, care susțineau concerte vocale și instrumentale la un nivel foarte ridicat. Unul dintre acești studenți a fost chiar compozitorul Johann Telemann, care a fost admis la Collegium Musicum în 1704, el fiind de fapt student la drept. În perioada în care Bach s-a ocupat de această organizație, între 1729-1736, instituția a devenit o parte importantă a orașului, având câte un concert public pe săptămână, dar și reprezentații private.

       Mai mult decât în versiunea scrisă pentru vioară și oboi, lucrarea cu număr de opus BWV 1060 a devenit cunoscută ca piesă pentru două clavecine și corzi. Toate indicațiile regăsite în partitură dovedesc faptul că acest concert a fost unul dintre cele scrise pentru Collegium Musicum. Însă, cercetările au scos la iveală faptul că la baza acestei partituri pentru claviatură se află de fapt un concert mai vechi al lui Bach, compus cu mulți ani în urmă, atunci când se afla la curtea de la Köthen. Acest concert în do minor a fost scris pentru vioară și oboi sau pentru două viori, corzi și bas continuu.

      Mișcarea de deschidere a Concertului în do minor prezintă o temă memorabilă enunțată de la început. Aceasta se regăsește în câteva fraze grațioase, care sunt preluate în pasaje pentru soliști. În altă parte, fragmente din temă sunt schimbate între soliști și corzi. Mai târziu, Bach introduce câteva linii melodice noi redate de corzi în contrapunct cu idei extrase din tema principală. În a doua jumătate a mișcării, vioara iese mai mult în evidență, interpretând acorduri bazate pe temă. Un ultim enunț complet al temei încheie mișcarea.

Mișcarea centrală Adagio seamănă cu un duet vocal, soliștii oboi și vioară preluând rolurile cântăreților. Oboiul deschide calea, dar vioara solo împrumută o voce nobilă. La fel ca în multe dintre duetele vocale ale lui Bach, disputa și colaborarea avansează în paralel.        

        Fragmentul final are un avânt dansant. Ritmul este bine fixat, însă soliștii se distanțează de această rigiditate. Tema centrală este foarte variată și conține numeroase accentuări, conferind muzicii un caracter săltăreț. Părțile solistice oferă multiple oportunități pentru efecte și nuanțe variate. Însă ritmurile clar definite conduc concertul către un final puternic și luminos. 

      Palladio de Karl Jenkins este o lucrare scrisă pentru orchestră și compusă între anii 1993-1995. Titlul face referire la arhitectul venețian din perioada renascentistă, Andrea Palladio, care a trăit între anii 1508-1580. Suita are o formă de concerto grosso, gen tipic Barocului, și este alcătuită din trei părți. Partitura a fost publicată de către editura Boosey & Hawkes în anul 1996.

        Jenkins a fost impresionat de arhitectul venețian Andrea Palladio, ceea ce l-a îndemnat să se inspire din arta sa. Stilul arhitectural al lui Palladio aduce celebrarea armoniei și a ordinii Renașterii. Două dintre mărcile arhitectului sunt armonia matematică și elementele arhitecturale împrumutate din Antichitate, așadar o filozofie care dorește să se reflecte și în suita lui Jenkins. 

Însuși compozitorul a făcut câteva afirmații prețioase referitoare la Palladio. Prima mișcare a fost adaptată pentru a fi utilizată în reclama de televiziune Shadows: A Diamond is Forever pentru o campanie internațională. Partea centrală a lucrării a fost rearanjată pentru două voci feminine și orchestră de coarde. 

Armonia proporțională și matematica joacă un rol important, atât în arhitectură, cât și în muzică. Astfel, arhitectul Palladio și-a bazat principiile pe modelele din Roma antică și a aprofundat mai ales dimensiunile și măsurătorile lui Vitruvius. În consecință, Jenkins și-a bazat lucrarea pe aceleași principii armonice și matematice. 

      Palladio, și mai ales mișcarea întâi, a fost aranjată pentru diferite ansambluri, mai ales pentru cvintet de lemne și ansamblu de lemne. De asemenea, compozitorul a creat și o versiune pentru pian. 

Cele trei mișcări ale lucrării sunt:

Allegretto

Largo

Vivace

      Suita a fost înregistrată pentru prima dată în anul 1996 de către Orchestra Filarmonicii din Londra, sub bagheta compozitorului.

Roberto di Marino s-a născut în anul 1956 în orașul Trento, Italia. Este absolvent al Conservatorului din Trento, unde a studiat compoziția, muzica coarală, dirijat coral, jazz și aranjament pentru ansamblu de lemne. În calitate de compozitor a câștigat numeroase premii. Aranjamentele sale, precum și compozițiile sale originale sunt interpretate în toată lumea, iar câteva dintre lucrările sale au fost incluse pe discuri înregistrate de instrumentiștii Filarmonicii din Berlin, alături de violonistul japonez Iwao Furusawa. În prezent, Roberto di Marina predă la Conservatorul din Verona și locuiește la Garniga Vecchia, în apropiere de Trento, petrecându-și timpul compunând.

      Bandoneonul a devenit o parte esențială a tradiției de tango din secolul precedent și care se perpetuează și astăzi. În Concertul pentru bandoneon în la minor, Roberto di Marino explorează virtuozitățile și calitățile senzuale ale acestui instrument, cu ritmuri sincopate și melodii sensibile.

Compozitorul și pianistul Scott Routenberg s-a născut în anul 1978 și este un muzician specializat în muzica jazz. În prezent este profesor asociat de pian-jazz la Universitatea de Stat din Muncie, Indiana. Tânărul compozitorul a publicat numeroase compoziții poprii pentru ansambluri jazz și a înregistrat un număr impresionant de albume. De asemenea, a câștigat competiții internaționale importante de compoziție.

      Una dintre cele mai cunoscute lucrări orchestrale ale lui Routenberg este Concertul pentru vioară jazz și orchestră. A fost compus în anul 2007, iar premiera sa a avut loc în Ucraina, la Lviv, avându-l ca solist pe Christian Howes. Evenimentul s-a desfășurat în urma invitației Ambasadei Statelor Unite la Kiev, ca parte a unei misiuni culturale diplomatice. Atașatul cultural al ambasadei, domnul Andrew Paul a afimat faptul că piesa este una revoluționară prin utilizarea improvizațiilor impresionante la vioară. În plus, Scott Routenberg a câștigat cu această lucrare competiția organizată de Universitatea din Miami, la secțiunea compoziție.

Concertul pentru vioară jazz și orchestră este alcătuit din trei părți:

Blue Reel

Ballad

Step Dance

Partitura a fost comisionată de Chien Tan.

      Concertul combină într-un mod echilibrat și delicat impresionismul și jazz-ul, interpretul fiind provocat să creeze o improvizație susținută și să acorde atenție notațiilor și intențiilor compozitorului, reușind în același timp să evidențieze elementele caracteristice fiecărui stil prezentat. În același timp, Concertul pentru vioară jazz și orchestră face parte totuși din genul muzicii clasice. Structura sa este alcătuită din trei mișcări, are o orchestrație sofisticată și o dezvoltare foarte reușită, dar are, de asemenea, farmecul scriiturii idiomatice pentru vioară, evocând linii melodice care aduc aminte de Aaron Copland. În concluzie, piesa are esența unei pieze jazz, dar în același timp oferă vocii solistice șansa de a străluci, asumându-și totodată diferite riscuri. 

      Compozitorul argentinian Astor Piazzolla a fost înrădăcinat în lumea tango-ului. S-a născut la Buenos Aires, însă s-a mutat cu părinții săi la New York, atunci când avea doar patru ani. În adolescență s-a întors în orașul natal, unde a studiat compoziția cu Alberto Ginastera și în paralel a cântat la bandoneon în diferite orchestre de tango.

     Aborând compoziția, Piazzolla a împins mai departe limitele tango-ului tradițional. În muzica sa a extins utilizarea disonanței, precum și complexitatea armonică și ritmică, incorporând elemente preluate din genul clasic și din jazz. A adus astfel stilul de dans argentinian în sala de concert, acolo unde publicul era familiarizat mai mult cu muzica clasică, decât cu cea de jazz sau tango.

Cu toate acestea, influențele din afara sferei de tango, l-au transformat într-o figură controversată, mai ales pentru împătimiții stilului argentinian. Fiind criticat în permanență pentru faptul că ceea ce scrie nu este tango, a părăsit Argentina în anul 1954 pentru a studia la Paris cu Nadia Boulanger, care l-a convins de faptul că este un compozitor excelent de tango. Odată întors în Buenos Aires, a format cvintetul Nuevo Tango cu ajutorul căruia a reușit să promoveze la nivel extins stilul de tango nou, exact cum se și numește formația. Cu toate controversele cu care s-a luptat de-a lungul vieții sale, Piazzolla a fost apreciat pentru contribuția sa extraordinară în genul argentinian și pentru moștenirea culturală atât de valoroasă pe care a lăsat-o întregii lumi.

      Piesa Oblivion a fost scrisă de Piazzolla în anul 1982. A devenit faimoasă mai ales după ce a fost inclusă în filmul italian Enrico IV (Henry al IV-lea), regizat de Marco Bellocchio. Piesa a fost descrisă ca fiind una care bântuie, profunzimea ei fiind sfâșietoare. De asemenea, este una dintre cele mai cunoscute lucrări din creația lui Astor Piazzolla.

     Filmul Enrico IV a fost creat după piesa de teatru cu același titlu de Luigi Piradello. Personajul principal este un actor și istoric, care suferă o cădere gravă în timpul unui concurs de istorie. Atunci când începe să își recapete conștiința, își asumă identitatea personajului pe care îl interpreta, Sfântul Împărat Roman Henric al IV-lea. Piesa lui Piazzolla se aude ca o sonoritate nostalgică, o milonga lentă, gen caracteristic muzicii uruguayene și argentiniene, considerat predecesorul tangoului.

     Oblivion a fost înregistrată în multe versiuni, inclusiv pentru clarinet klezmer, cvartet de saxofon, oboi și orchestră. Piesa evocă tristețe, în ciuda versurilor sale care se conturează în jurul temei de dragoste. De asemenea, armonia este una destul de sofisticată. 

     Ritmurile energice și esența romantică a tango-ului se accentuează odată cu piesa Libertango a aceluiași Astor Piazzolla. Titlul în limba spaniolă se compune din cuvintele Tango și liber, ceea ce simbolizează trecerea compozitorului de la tango-ul clasic la stilul tango nuevo. Compozitorul a scris piesa în anul 1974 și a publicat-o la Milano. Varianta sa inițială era una pur instrumentală și bia după 16 ani, poetul Horacio Ferrer, originar din Uruguay, a adăugat piesei versurile în limba spaniolă, cu tematica libertății.

    În timpul turneului pe care îl susținea Piazzolla, alături de trupa sa, în anul 1977, a interpretat o versiune mai lungă a piesei pentru Radio Télévision Suisse Mosaique. Libertango se regăsește în interpretarea multor artiști și în diferite adaptări. Violoncelistul Yo Yo Ma a inclus-o în albumul său din 1997 Soul of the Tango: The Music of Astor Piazzolla. De asemenea, chitaristul Al Di Meola a adăugat piesa în albumul lansat în 2000: The Grande Passion. Și în lumea muzicii clasice, cvartetul de corzi Bond a preluat piesa în albumul Shine din anul 2002. Mai recent, pianista de jazz japoneză Hiromi și harpistul columbian Edmar Castaneda au colaborat pentru a înregistra Libertango la Montreal, în anul 2017.  

În aceeași notă sud-americană, concertul orădean se va încheia cu piesa Por una cabeza. Melodia de tango cu acest titlu a fost compusă în 1935 de către Carlos Gardel, versurile aparținând lui Alfredo Le Pera. Por una cabeza este o formulă des întâlnită în cadrul curselor de cai și se traduce prin Pentru un cap, referindu-se la victoria sau înfrângerea strânsă dintre doi concurenți. Versurile descriu un bărbat care pariază la cursele de cai și compară pasiunea sa pentru cai cu atracția lui față de femei. Piesa Por una cabeza a devenit cunoscută mai ales în momentul în care a apărut în filmul Scent of a Woman în anul 1992 și ulterior în Schindler’s List în 1993 și în True Lies, 1994. 

     Eugen Negruța este solist al Filarmonicii Naționale Serghei Luncheviciși conducător artistic al Orchestrei Concertino. Născut la Chișinău în anul 1980, obține o aleasă instruire muzicală la Liceul de Muzică Serghei Rahmaninov și la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău.  

În anul 2003, Eugen Negruța a creat Ansamblul de Acordeoniști Concertino pe care îl conduce cu brio deja de 20 de ani și care din 2017 activează  în cadrul Filarmonicii Naționale Serghei Lunchevici  din Chișinău. Eugen Negruța și Ansamblul Concertino au obţinut trofee la peste 20 de concursuri pentru acordeon din Europa și dețin titlul de Campioni mondiali ai acordeonului, obținut în Canada la cel mai prestigios concurs de gen din lume în anul 2013. Au susținut numeroase concerte pe prestigioase scene din Europa, Asia și America de Nord. Concertino a colaborat cu cei mai reputați acordeoniști din lume, printre care și Richard Galliano. Sub conducerea artistică a lui Eugen Negruța, Concertino a relizat multiple proiecte muzicale: World music, Astor Piazzolla, De la baroc la jazz, Opera Carmen, Muzica din filme, Muzica secolului XX, Concert aniversar CONCERTINO 20.  De asemenea, au mai înregistrat și  7 CD-uri. Pentru merite deosebite în activitatea sa artistică, Eugen Negruța a primit titluri onorifice conferite de Republica Moldova: Artist Emerit (2009) și Maestru în Artă (2019), titlul Cel mai bun producător muzical la Gala Excelenței Muzicale (2019).

Eugen Negruța cântă solo la acordeon și bandoneon cu Ansamblul Concertino, dar și în diferite proiecte artistice. De asemenea a cântat cu Orchestra Națională de Cameră din Republica Moldova, Orchestra Amadeus, Orchestra Simfonică a Filarmonicii din Pitești, Orchestra Simfonică a Filarmonicii Oltenia din Craiova, Orchestra Simfonică a Filarmonicii George Enescu Botoșani, Orchestra Simfonică a Filarmonicii Râmnicu Vâlcea.

Evoluează constant cu Orchestra Simfonică a Filarmonicii Naționale din Chișinău condusă de Mihail Agafița în diverse proiecte desfășurate în România și Republica Moldova.  

        Violonistul Eugen Ursu este solist al Orchestrei Concertino și concertmaistru al Orchestrei Naționale de Cameră a Sălii cu Orgă din Chișinău.

Eugen Ursu studiază muzica de la vârsta de șase ani. În 1998 încheie studiile muzicale la Liceul Republican de Muzică Serghei Rahmaninov,  la clasa profesoarei Alla Guseva și începe studiile universitare la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, în cadrul clasei Profesorului Boris Dubosarschi, pe care le finalizează în anul 2004.

Între anii 1999 și 2003 îsi  perfecționează măiestria muzicală cu Nina Beilina în New-York, la Мannes College of Music. De asemenea, a studiat arta interpretării în cadrul ansamblului cameral cu Edna Michell (studenta renumitului Yehudi Menuhin).

Momente importante în cariera muzicală a artistului sunt: activitatea în componența Cameratei Ninei Beilina – Bacchanalia și Williamsburg Symphony, în calitate de  concertmaistru (2002). Din 2012  activează în cadrul Orchestrei Naționale de Cameră a Sălii cu Orgă, iar  în 2013 devine membru al Ansamblului de Acordeoniști Concertino.

Pentru merite deosebite în activitatea sa artistică, lui Eugen Ursu i-a fost conferit titlul onorific de Maestru în Artă (2022). 

De-a lungul anilor a concertat  ca solist cu Orchestra Simfonică a Filarmonicii Naționale Serghei Lunchevici, Orchestra Națională a  Companiei  TeleRadio Moldova, Orchestra Națională de Cameră a Sălii cu Orgă.