Scriu azi despre Festivalul Muzicii Italiene de la Sanremo, că ieri eram așa cheaună de nesomn, că încercam să mă spăl pe dinți cu un morcov.
Festivalul s-a terminat după ora 3, ora Italiei. Jurnaliștii muzicali dormeau deja toți, în mașinile parcate în fața Teatrului Ariston. Fiorello, amic al directorului muzical Amadeus, a fost nevoit să trimită femeia de servici să-i trezească, ca să afle cine sunt câștigătorii.
A ieșit bine, nu vă țin în suspans!
De câțiva ani nu mă mai uitam la Festival. De tânără îl iubeam, deși mă călca pe nervi. Nu știu dacă e indiciu de ambivalență sau de maturitate!
Italia e împărțită în două tabere – ca de obicei – cea care are standarde înalte, nu suportă lălăiturile și spectacole făcute doar ca să fie mereu câte un scandal să atragă audiența, cea care și politic plânge și cere sobrietate, și cea care își dorește să se distreze, să vadă pe scenă pe cineva care îi seamănă, în bine și în rău.
De ce nu priveam Festivalul Sanremo
Vă puteți imagina în care tabără mă aflu eu de obicei. În cea a moraliștilor. Nu pentru că ”înainte era mai bine ”, pentru că asta e o minciună, nici pentru că ”fiecare să își știe lungul nasului”, serios? Cine dă note și care e standardul sau unitatea de măsură pentru așa ceva? Nu, ci pentru că sunt ardeleancă. Scrie, tată, un orar, un plan și respectă-l! Nu chema ca invitat pe prietenul care are nevoie de publicitate, ci pe cel care dă valoare momentului! Și sunt feministă. Las-o mai moale cu fete și femei superbe care sau citesc doar de pe foaie sau au doar câteva minute rezervate, ca un țarc, să arate cât sunt de talentate și de potrivite pe cea scenă!
Și începe Sanremo 2020 cu eternul circ. Scandaluri calculate de responsabilul marketing. Directorul e un misogin. Invitații sunt pescuiți cam la întâmplare dintr-o ciorbă primordială de vip. Cântăreții se împart în două categorii: ăsta cine e? și ăsta e încă viu? Bruiaj, mai bine zis.
De ce am început să îl privesc
Mă obligă dumnealui să deschid televizorul, să privim festivalul. Am încercat să-l conving că e mai sănătos, cum făceam în ultimii ani, să căutăm pe youtube cele mai importante cântece, ce știu eu, cele mai apreciate plus cele mai hulite, două monologuri de care am auzit de bine pe facebook, și gata. Dar cedez în fața argumentului de bun simț: nu așa se formează o opinie.
Ascult și privesc, stăpânindu-mi frustrarea și furia cu un castron imens de semințe și un pahar de vin. Câte ceva merita privit, bine și așa.
Seara următoare, iar! De data asta nu mi-am ținut gura închisă! Nu o fac niciodată, de altfel.
Uite, ăla n-are voce. Pe ăla îl critică lumea, dar nu pricep de ce, are un text super și o voce interesantă. Prezentatorul a uitat să-și bea cafeaua. Ăla e drogat (da, chiar era; e mereu drogat). Tipa asta de ce nu e printre favoriți, a înnebunit lumea? Cine e ăsta, de ce l-au invitat? Dar ea, e aici doar pentru că logodnicul ei e celebru, nu e în stare să spună o frază întreagă. La un moment dat scandam lozici oribile, ca la stadion. Dar nu am stins televizorul. Pentru că tot bâlciul ăsta era întrerupt, destul de des, de cântece profunde. De intuiții muzicale geniale. De perle un pic stângace dar strălucitoare. De performance.
Muzica este și despre analiză, nu doar despre instinct
Am început să înțeleg mai bine seara care a urmat. Să ignor bârfele. Adică mai întâi să le recunosc, unele chiar păreau la prima vedere critici serioase. Să îmi fac treaba prin casă și să mă arunc, fără să respir, pe canapea, când recunoșteam notele muzicale de început a unora dintre participanți. Să rămân indiferentă la glumele fără umor și bâlbe care în mod normal m-ar fi scos din pepeni.
De ce? Pentru că asta e Italia. Pentru că nu e vorba de cântăreți extratereștri sau de juriu căzut din lună. Asta e Italia, și nu e separată în două. Ci în trei! Da, cei care ”inacceptabil! Doar la noi există ceva așa vulgar/nesărat/plictisitor/plătit pe nemeritate!” Cei care ”bă ești prost și nu înțelegi nimic, tipa aia fără sutien e minunată și ăla face bine să urle, că descrie exact ce simt eu când mă întâlnesc la bar cu văru‘ Mișu!”.
Plus cei care: ”perfecțiunea există doar în mintea psihoticilor. Tipa aia e drăguță, a luat lecții de muzică măcar, deși e cam vulgară. Melodia asta e cam banală, dar are două acorduri minunate, ia să caut pe google informații, că vreau să văd cum va evolua tipul. Omul ăsta nu e nici ok nici non-ok, e doar sincer și spune ceea ce gândesc și alții”. Și, mai ales, cel din al treilea grup, erau în fața televizorului sau în sală, la fel ca mine, suportând cu stoicism gaguri nesărate și umpluturi plictisitoare, ca să asculte muzica și să-și formeze o părere despre cântece și artiști. Ca să se bucure de aceia, destul de puțini, care meritau aplauze de mulțumire, nu de încurajare.
Rezumat și concluzie
Mulți cântăreți importanți nu au vrut să se prezinte la selecție.
Mulți dintre cei care s-au prezentat aveau cântece mediocre.
Cel puțin o jumătate dintre cei care s-au calificat aveau probleme și cu vocea: sau nu prea o aveau sau aveau probleme de emisie.
Dar dintre cei care s-au prezentat la Festivalul Muzicii Italiene de la Sanremo, așa cum a fost ediția asta 2020
, cu o listă lungă de învățăminte pentru viitor, s-au cernut niște valori. Cântece pe care deja le cântăm, pe de rost. Pe care le auzi la radio des. Nume pe care nu am fi avut ocazia să le cunoaștem, noi, cei care nu ascultăm destul radio. Sau staruri dragi, pe care ne-a făcut plăcere să le regăsim la fel de încântători ca întotdeauna.
