O parte, rurală până nu demult, a orașului Oradea este Ioșia. Un fel de Nojorid inclus în perimetrul orașului, și totuși un loc absolut fabulos încă din alte timpuri, mai exact sfârșitul secolului XX.
Secol care a adus multă dezvoltare pentru conglomeratul socio-cultural de pe malul Crișului Repede, cu Academie, bursă de valori(fosta policlinică, vis- a-vis cu magazinul Crișul),cabaret(fostul cinema Oradea), cu Orient Expres Istanbul-Paris via Oradea.
Dar să vedem ce a fost Ioșia pentru un tânăr firav, pipernicit, cu ochelari, cu strabism biocular convergent, operat de regretatul Dr. Segal, un medic care a salvat mii de români cu probleme de vedere. După operație aproape totul a fost ok, dar pentru că nu exista laser ca mod de operație numai dupa 1983 și numai la Iași, eu am fost operat clasic, iar deja prin 1983 se prefața o divergență. Ca să fiu mai explicit, mă uit încolo și văd dincolo un fel de aligator în două picioare. Datorita acestei divergențe, fără exagerare, de multe ori vedeam lumea mai buclucașă și la propriu și la figurat.
Practic, Ioșia se întindea de la fosta fabrică de lapte până la Peța -Calea Aradului, cu puțină indulgență până la Tipografie și la vest Triajul și drumul de Sântandrei. Căruțași cu cai mulți, în Ioșia era depozitul de lemne și cărbune, care era transportat la domiciliu cu semigrei românești și căruțe, chiar hidraulice.
Ioșia era un labirint de străzi unde nu prea era indicat să mergi de unul singur și teleleu, că puteai să iei câteva în freză. Ioșia devine epicentrul dezvoltării mele fizice, psihice și nu în ultima instanță a etichetului oarecum ioșian.
Din vestul sălbatic puteai ajunge în est, adică în Velența, cu tramvaiul 2 – un mecanism robust construit în concept românesc în inima Olteniei, la Craiova. Era un fel de 424 electric, robust ca un distrugător, care tăia bulevardul Decebal cu scântei, asemeni unui mobil din Batman, cu diferența că la oră de vârf se cățărau și 500 de persoane pe el, pe un tramvai cu 2 elemente. Maghiarii făceau haz de necaz, ziceau că merg în excursie cu 60 de bani(prețul biletului) Velence și Napoi, adică Veneția și orasul napoletan.
Dincolo de triaj, adică de gara pentru trenurile de marfă care porneau de acolo, era ,,Piersicaria”. Interminabilă, cât vezi cu ochiul cele mai delicioase, cărnoase și măroace piersici erau acolo din toată Calea Lactee. Acolo mi-am inceput activitatea de culegător, sortator, hamal. Adică acolo mi-am luat prima leafă în vacanță, 2 ani la rând, iar din banii câștigați am plecat în tabăra de pionieri.
Nah, și de fapt Io, adică ”jo”, acel aragaz cu 4 ochiuri care pâlpâia și nu frigea, m-am trezit invitat la o aniversare, la Radu în Ioșia. Adică mai lipsea ea, care nu purta ia, dar era oacheșă, zburdalnică și atrăgătoare.
Chef mare la ,,țară „, adică la colegul meu de clasă, cu vecini și în special vecine, care aveau microbul emancipat al Oradiei în suflet, dar ia în ADN. Io și Ia ne-am intâlnit acolo…
Ia acoperea o sânziană, care nu neaparat vedea în mine pe Făt-Frumos dar totuși m-a facut să cred pentru câteva ore că ea este fata mică a împaratului: micuță,zglobie și tandră, care eventual după ce voi rezolvca cu brio cele 3 probe ale împăratului îmi va da posibilitate să o răpesc cu calul meu cel roșu nărăvaș, adică tramvaiul 2, la un voiaj mirific pe aleea Crișului unde să fim împreună la un blues lin sub sălciile râului.
Iosia, Io și ia nu ne-am mai văzut de 32 de ani, dar recunosc demn și solemn că nu demult l-am întrebat pe Radu: ea mai poartă ia aceea fermecătoare, care m-a vrăjit în Ioșia?
