Pituța noastră cea de toate zilele, dă-ne-o Doamne astăzi!
Prima dată nu am înțeles ce înseamnă pâinea cea de toate zilele, doar repetam ,,ruga” după bunică-mea și mă ținea de mână, incurajându-mă fără cuvinte să repet după ea, în speranța că foarte repede o voi învăța.
Nu știu dacă rugăciunea sau oblăduirea Domnului, sau aceste 2 lucruri comasate au făcut ca niciodată să nu rămân fără o felie de pâine sau un pumn de mămăligă prăjită pe jar, la stâna de lângă pasul Oituz, pe Muntele Negru în spatele Hanului Lina.
Nu aș dori să mă plâng sau să mă smiorcai, as fi ipocrit. Deoarece sunt miliarde de persoane care nu s-au născut în Grădina Maicii Domnului și au ajuns la o vârstă onorabilă, fără să fi simțit cu adevărat vreodată ca sunt sătui.
Am stat de foarte multe ori la coadă pentru o franzela sau o pită rotundă, era un sport național începând cu anul 1980, când mai tare, când mai lesne… Cert este că nu s-a dat niciodată painea pe cartelă, așa ca la Cluj, Târgu-Mureș, Zalău sau Târgu-Secuiesc. Vreo 300 de grame pe zi…
Având neamuri în zona respectivă, unchiul Andrei îmi spunea că ”partidul are grijă să nu devenim obezi”… Ce prostie, nici nu știam ce însemna să fii obez.
Îmi amintesc cu drag, pe stradă eram vreo 14-15 băieți și numai 2 fete, toți eram niște limbrici ca și niște posesori de tenie.
Totdeauna eram pe stradă la un tenis cu piciorul, la o cursă de masinuțe pe rulmenți, și aproape fiecare dintre noi avea o gioarsă de biță: Tohan sau Pegas cu coarne.
Eram tineri, fără gadgeturi, fără părinți care să ne ducă cu mașina la școală sau la antrenament, dar cu cheia legată la gât și ciuleam urechea la primul fluierat când se însera și uitam să mergem acasă.
Începutul anilor 80, perioadă cu austeritate maximă. Țara era în reconstrucție după cutremurul din 77 și începutul furibund al perioadei de rambursare a datoriei externe, precum și o criză economică ce și-a lăsat amprenta asupra Europei.
Alte vremuri, alt concept: carne cu țârâita, mezeluri cel mult 500 de grame de persoană, asta după o coada de 3 ore. Cel putin, pe strada Vasile Alecsandri, lângă fostul magazin Gulliver, era Magazinul de carne Salonta, sau la Vulturul Negru, acolo unde azi e discotecă.
Pâinea cea de toate zilele aia era baza! O felie-două, și le combinam de nu îți venea să crezi: cu unsoare și sare, cu gem sau cu miere, cu smantana si zahăr, cu ulei. Dar, un coleg de clasă, care locuia la bloc în cartierul Nufărul, m-a ademenit cu pită cu muștar! Din ăla clasic, fără dijoane, la borcan de 420grame. Și el era de la țară, dar stătea în gazdă.
Foarte puțini știu, dar pe Corso, pe colțul opus cu Poliția (Evidența Populației) era Brutăria Steiner – una clasică de prin 1922 – unde se cocea pâinea pe vatră… Și în Cetate, cum intri în colțul drept, era o fabrică de paine, unde ,,cea de toate zilele” era o mană cerească.
Pita din Cetate, caldă, cu scoarța tare, semialbă și muștar de Arovit erau fast foodul și snacksul nostru în acea vreme … Și câtă bogăție era atunci, față de cei care au crescut după război, sau nea Bejan care s-a întors de lângă Nizny Novgorod pe jos după 7 ani de ”malenkij robot”(muncă silnică) și nu putea mânca 1 cartof deoadată, așa de tare i s-a micșorat stomacul de înfometare.
În acea perioadă, oamenii se încurajau cu sloganul: mai rău să nu fie! Nu l-am înțeles niciodată! Cum poți să spui așa ceva când era tot mai rău ….
Pe atunci erau 5 miliarde de locuitori pe Terra – azi sunt 8 și totusi, Doamne-Doamne lucrează necontenit la proiectul fără de sfârșit: PITA CU MUSTAR” pentru toți!
