Stai puțin. CHIBRITUL? Și povestea lui trece prin Oradea?
Am aprins probabil mii de chibrituri fără să mă întreb vreodată cine s-a gândit că ar fi bine să nu-ți pocnească în mână.
Apoi am dat peste un nume: János Irinyi.
Și, la scurt timp, peste Oradea.
Aici, evident, m-am oprit. Ce treabă avem noi cu chibritul?
Destul de multă, după cum aveam să aflu. Numai că trebuie stricată din start o legendă care sună foarte bine: chibritul nu a fost inventat la Oradea, și nici Irinyi nu a inventat chibritul. Ce a inventat, aflăm imediat.
Înainte de Viena a fost Oradea
János Irinyi ajunge de copil la școală în Oradea. Îl găsim în registrele gimnaziului premonstratens, iar mai târziu, în 1831, la Academia Regală de Drept, potrivit unui studiu al Oficiului Maghiar de Proprietate Intelectuală. În 1833 era încă aici.
Dreptul n-a reușit însă să-l păstreze prea mult. Irinyi era atras de chimie, așa că drumul lui continuă prin Debrecen și apoi la Viena.
Și acolo, în 1836, la numai 19 ani, se întâmplă povestea care avea să-i lege numele de chibrit.
La un curs al profesorului Paul Meissner, un experiment nu dă rezultatul dorit. Irinyi încearcă o altă combinație și înlocuiește cloratul de potasiu cu dioxid de plumb.
Funcționează.
Chibriturile existau deja, numai că aveau o problemă: unele se aprindeau cu o mică explozie, ceea ce, pentru un obiect pe care îl ții între degete, nu pare chiar cea mai fericită idee.
Soluția găsită de Irinyi permitea aprinderea fără acea detonație. Asta a inventat: o variantă de chibrit care nu mai pocnea.
Și două dintre chibriturile lui Irinyi s-ar fi păstrat până astăzi. Au aproximativ 29 de milimetri lungime. Unul se află la Budapesta, celălalt la Veszprém. Te uiți la ele și, sincer, nu prea ai ce spectacol să vezi: două bețișoare mici, vechi de aproape două secole. Numai că unul dintre ele a schimbat felul în care oamenii făceau focul.

O invenție, niște bani și o poveste prea frumoasă
Irinyi nu și-a construit imediat un imperiu din invenția lui. A cedat formula fabricantului vienez István Rómer.
Aici sursele încep să nu se mai înțeleagă între ele. Unele vorbesc despre 60 de florini, altele dau sume mult mai mari, de ordinul miilor de florini. Așa că nu vă spun că și-a vândut invenția pentru 60 de florini ca și cum am fi fost acolo când s-au numărat banii.
Știm că a cedat drepturile. Cu suma rămânem mai prudenți.
Circulă și o poveste mai savuroasă, potrivit căreia în afacere ar fi fost amestecată și o poveste de dragoste cu fiica lui Rómer.
Sună bine, poate prea bine ca să o luăm de bună. Fără o dovadă mai serioasă, o lăsăm la categoria „poveste frumoasă”.
Irinyi avea să-și deschidă ulterior propria fabrică de chibrituri la Pesta.
Numai că legătura lui cu Oradea nu se terminase odată cu școala.
În 1847, Irinyi apare din nou la Oradea
De data asta pe coperta unei cărți.
La tipografia lui Tichy Alajos apare „A vegytan elemei” – „Elementele chimiei”, un volum de 195 de pagini scris de Irinyi.
Cartea are importanță și dincolo de povestea noastră locală. Istoricii științei o consideră o lucrare importantă pentru dezvoltarea literaturii chimice în limba maghiară, fiind printre lucrările care introduc terminologia și notația chimică modernă.
Și a fost tipărită la Oradea.
Trebuiau să urmeze alte volume. N-au mai apărut.
Probabil că nici vremurile nu erau cele mai potrivite pentru planuri editoriale pe termen lung. În Europa se apropia 1848.
Irinyi se întoarce. Și Oradea nu mai era orașul în care mersese la școală
În 1849, Oradea devenise pentru câteva luni unul dintre marile centre ale industriei militare a revoluției maghiare.
Aici trebuie făcută însă o precizare, fiindcă povestea lui Irinyi a fost spusă de atâtea ori încât lucrurile s-au mai amestecat.
În surse mai vechi apare informația că ar fi condus fabrica de praf de pușcă și turnătoria de tunuri din Oradea.
Documente cercetate mai recent arată o situație ceva mai complicată. La 27 martie 1849, Irinyi a fost numit directorul unei fabrici de acid azotic care urma să fie înființată la Oradea, pentru nevoile industriei militare.
Fabrica n-a mai ajuns să funcționeze.
Istoria are și proiecte rămase în sertar, nu doar noi.
Cert este că Irinyi revenise în orașul în care fusese elev, de data aceasta ca specialist în chimie, în mijlocul unei industrii de război care transformase pentru câteva luni Oradea.
Iar cercetând partea asta am dat peste altă poveste, legată de Peța.
Ce caută Peța aici?
În documentele despre industria acelor ani apare pârâul pe care îl cunoaștem cu toții. Apa lui punea în mișcare utilaje în zona Sânmartinului.
Numai că, încercând să urmărim Peța pe hărțile vechi, am avut o mică problemă: nu era unde este acum.
Peța avea alt curs prin Oradea. Trecea inclusiv spre Cetate, alimentase șanțurile fortificației, pusese mori în mișcare și făcuse parte din viața orașului timp de secole.
Apoi orădenii au hotărât să-i schimbe cursul.
De ce?
Peța devenise între timp o problemă de igienă: mirosea, se revărsa și încurca dezvoltarea unor zone ale orașului. Bănuiesc că, dacă i-am fi explicat atunci unui orădean cât de romantic ni se pare azi vechiul pârâu, ne-ar fi răspuns cam așa: „Dacă-ți place așa de mult, ia-l tu acasă.”
Dar asta merită propria poveste.
Și o va primi.
Data viitoare când aprindeți un chibrit…
…poate vă amintiți pentru o secundă de Irinyi.
Nu pentru că Oradea ar fi inventat chibritul, asta n-ar fi adevărat. Dar povestea reală chiar e suficient de bună: un puști care a învățat la Oradea a ajuns la Viena, a găsit o soluție pentru chibriturile care pocneau, și-a tipărit mai târziu cartea de chimie aici și s-a întors în oraș în nebunia anului 1849.
Iar două dintre chibriturile lui ar exista și astăzi, niște bețișoare de nici trei centimetri.
Uneori de atât ai nevoie ca să aprinzi o poveste.
Imaginea principală: cutie de chibrituri din secolul al XIX-lea (H.J. Oldenburg & Co., Björneborg), imagine ilustrativă. Foto: Sörmlands museum, Wikimedia Commons, CC0.
Ți-a plăcut articolul? Apreciază-l cu un like mai jos — ne ajută să continuăm să aducem știri.
STAI PUȚIN. MAI SUNT ȘI ASTEA…
Alte povești din Oradea pe care s-ar putea să nu le fi știut

Când Oradea nu mai cumpăra tramvaie, ci și le construia singură. Povestea atelierelor care au devenit fabrică
Până în 1940, atelierele de transport din Oradea au asamblat șapte vagoane-motor și o locomotivă electrică.

Înainte de tramvai, Oradea avea un „autobuz” cu cai. Încăpeau zece oameni și mergea până la gară
În jurul anului 1870, un autobuz cu cai lega gara de centrul Oradiei și lua opt-zece persoane.

Stai puțin. Casa cu Lei din Oradea are și melci pe fațadă?
Casa cu Lei din Oradea are și melci, nimfe și măslini pe fațadă.

