În fiecare weekend, undeva în țară — la Sacadat sau Ceica, în Bihor, la Borod, la Avrig, în Sibiu, la Iara, în Cluj sau la Gura Râului — se adună crescători și iubitori de cai pentru un târg sau o expoziție hipică. Și în fiecare weekend, printre ei, cu o cameră de filmat montată pe scaunul cu rotile, este același om: Cristian Calotescu, cunoscut online sub numele de „1jagdterrier”. Nu crește cai. Nu are nimic de vânzare. Vine doar ca să filmeze, să povestească și să arate lumii, ceas de ceas, frumusețea unor animale pentru care are o pasiune pe care puțini o mai au astăzi.

Ceea ce face de unul singur, de peste un deceniu și jumătate, ar fi, pentru multe televiziuni, treaba unei echipe întregi.

O copilărie schimbată la 5 ani

Povestea lui Cristian începe într-un sat, în copilărie. La doar 5 ani, spune el despre propria viață, a rămas cu o dizabilitate locomotorie în urma unei reacții la unul dintre vaccinurile din schema obligatorie a copilăriei de atunci. O redăm așa cum a ajuns până la noi — ca parte a poveștii personale pe care el însuși o povestește despre începutul drumului său, nu ca pe o concluzie medicală.

A crescut la sat, în grija bunicilor, într-o vreme și într-un loc în care „rostul” fiecăruia trebuia găsit singur, fără facilități, fără terapii specializate la îndemână, fără toate resursele pe care le are astăzi un copil aflat în aceeași situație. A trebuit să își construiască singur un drum.

„Nu am acceptat să fiu neputincios”

Pe măsură ce a crescut, Cristian a refuzat ideea că dizabilitatea lui trebuie să însemne neputință. S-a apucat de sală, de ridicat greutăți, de trântă la masă — scandenberg — sporturi pe care condiția lui i le-a permis, dar pentru care a trebuit să muncească mai mult decât oricine. A ajuns, la un moment dat, să parcurgă și 60 de kilometri într-o singură zi, în scaunul cu rotile, ca antrenament. Sunt cifre pe care puțini oameni fără nicio dizabilitate le ating vreodată, cu atât mai puțin cineva pentru care fiecare kilometru costă un efort dublu.

Sute de mii de kilometri, ca să vadă cai

Dar pasiunea care i-a definit, poate, cel mai mult ultimii ani este alta: caii. Nu îi crește și nu are un interes comercial legat de ei — îi place pur și simplu să fie în preajma lor. Așa că a ajuns să meargă la aproape orice târg sau expoziție hipică organizată în România, de la Bihor până în Sibiu, Alba, Cluj, Timiș sau Satu Mare, filmând ore întregi din fiecare eveniment.

Calul lui „de suflet” nu este însă cel din poza de mai jos, ci un altul: Voicu. Povestea lor a început în copilărie — primul proprietar al lui Voicu, Daniel Bexa, l-a urcat pe Cristian pe cal atunci când acesta era doar un copil. De atunci, Cristian a crescut, iar Voicu a trecut, de-a lungul anilor, prin mâinile a trei proprietari diferiți, dar legătura dintre ei a rămas neschimbată. Actualul proprietar al lui Voicu locuiește tot în Bihor, undeva lângă Dobricionești, iar Cristian continuă să îl viziteze.

Una dintre cele mai spectaculoase filmări făcute de Cristian este chiar despre caii lui Daniel Bexa — omul care l-a urcat pe cal în copilărie și primul proprietar al lui Voicu. Materialul, filmat la Ciuruleasa, în Alba, are peste 380.000 de vizionări și ține aproape o oră și un sfert:

▶ Vezi filmarea și direct pe YouTube: youtu.be/Umt0VXo2PJg

Filmarea a fost realizată cu una dintre primele drone ajunse în România — iar la un moment dat, drona s-a rătăcit în pădurile din munți, cu tot cu imaginile filmate. Cristian spune că nu drona, deși era foarte scumpă la acea vreme, a fost cea pe care a regretat-o, ci filmarea pe care credea că a pierdut-o odată cu ea. După patru luni de căutări, drona a fost găsită — iar imaginile au supraviețuit. „Cineva acolo sus mă iubește”, spune el despre acel moment.

Tarzan de România, armăsarul negru din poza de mai jos, este un alt cal drag lui Cristian, pe care îl vizitează și cu care se fotografiază de fiecare dată când ajunge la el. Poza, publicată chiar de el, spune, cred, mai mult decât orice descriere, despre legătura pe care o are cu lumea cailor.

Un studio de televiziune, într-un singur om

Canalul lui de YouTube, 1jagdterrier, există din 25 februarie 2011. La data acestui articol, are peste 761.000 de abonați, peste 5.100 de videoclipuri publicate și peste 422,6 milioane de vizionări cumulate — cifre pe care le-am verificat direct pe pagina canalului. Sunt numere apropiate de cele ale unor posturi de televiziune locale, obținute însă de un singur om, care filmează, montează și publică fiecare material fără nicio echipă în spate.

Cât înseamnă asta, ca volum de muncă? Cele mai recente episoade publicate au, în medie, puțin peste o oră fiecare. Dacă aplicăm acea medie la cele peste 5.100 de materiale publicate, rezultă undeva între 5.000 și 6.000 de ore de imagini montate și urcate online — este o estimare, nu o cifră oficială, dar oferă o idee despre proporții. La asta se adaugă orele de filmare brută care nu ajung niciodată pe canal, pentru că fiecare târg e filmat integral, apoi tăiat și montat acasă, episod cu episod, de aceeași persoană care a ținut și camera.

Canalul poate fi urmărit la youtube.com/@1jagdterrier, iar pe Facebook, unde este cunoscut ca „Cristi Cristinel”, îl urmăresc peste 22.000 de oameni.

Drumul Unirii, de la Sighet la Alba Iulia, în ger de -20 de grade

Implicarea lui Cristian nu s-a oprit la cai. În noiembrie 2018, de Centenarul Marii Uniri, a documentat pas cu pas „Drumul Unirii” — un marș care a pornit din Sighetu Marmației și a mers, zi de zi, până la Alba Iulia, prin ger de -15, -20 de grade. A filmat fiecare etapă a drumului și a publicat materialele pe zile; cel de mai jos este partea a șasea, filmată la Cluj-Napoca, pe 27 noiembrie 2018. Potrivit propriei povești, este singura persoană care a documentat integral acest traseu, din Maramureș până în Alba, și nimeni altcineva nu a mai făcut asta.

▶ Vezi filmarea și direct pe YouTube: youtu.be/XTFBmFWEFTk

Un om de lângă noi

Cristian are astăzi peste 40 de ani. Nu caută mila nimănui și nu-și prezintă povestea ca pe o dramă — o trăiește, pur și simplu, în felul lui: cu o cameră de filmat, cu un scaun cu rotile care i-a dus, an de an, sute și mii de kilometri prin toată țara, și cu o comunitate online de sute de mii de oameni pe care a construit-o singur, episod cu episod, din pasiune pentru ceva care nu-i aduce, probabil, mai nimic în afară de bucuria de a o face.

E genul de poveste care nu face manșetă în presa mare, dar care merită spusă: a unui om de lângă noi care, în loc să aștepte ce nu i s-a dat, a mers — kilometru după kilometru — după ce a iubit.