Dacă locuiești în Oradea, probabil ai trecut pe lângă Peța de sute de ori.

Poate ai traversat-o în Nufărul. Poate ai mers pe lângă ea prin Salca. Poate ai privit-o două secunde de pe un pod și ți-ai văzut mai departe de treabă.

E un pârâu. Ce mare poveste să fie? Ei bine…

Stai puțin.

Pentru că Peța pe care o vedem astăzi nu este chiar Peța pe care au văzut-o orădenii de acum câteva sute de ani.

A avut alte brațe. A alimentat mori. A trecut prin locuri în care astăzi sunt străzi, blocuri și cartiere.

Și, la un moment dat, oamenii au început să-i schimbe cursul. La propriu.

Înainte de Nufărul a fost Seleuș

Cartierul Nufărul n-a fost dintotdeauna cartier.

Aici exista Seleușul de pe Peța — Péce-Szöllös, o așezare separată de Oradea.

Urmele ei n-au dispărut complet. Documentația urbanistică actuală a Municipiului Oradea vorbește încă despre „rămășițele localității Seleuș” și include în nucleul istoric străzi precum Eforiei, Năsăudului, Țiglarilor, Tăbăcarilor și Velența. Documentația oficială UTR Seleuș

Chiar și vechile cărți funciare Seleuș continuă să apară în documentele administrative ale orașului în zona străzii Bumbacului. Un exemplu este documentația Consiliului Local din 2023.

Cu alte cuvinte, Seleuș n-a dispărut chiar de tot. L-am acoperit cu orașul.

Și prin sat curgea Peța

Numele vechi spune deja multe: Péce-Szöllös. Seleușul de pe Peța.

Pârâul nu era decor. Era energie.

Apa lui punea în mișcare instalații hidraulice și mori. Un studiu publicat de Muzeul Țării Crișurilor urmărește asemenea instalații de-a lungul Peței timp de secole și consemnează existența unei mori la Seleuș încă din Evul Mediu. Studiul poate fi consultat în revista Nymphaea a Muzeului Țării Crișurilor.

Mai târziu, hărțile arată o adevărată salbă de instalații puse în mișcare de apă.

Peța era mică. Dar muncea.

Moara care încă ne mai arată unde a fost satul

Documentația urbanistică a Primăriei Oradea identifică moara și biserica drept cele două repere de origine medievală ale Seleușului. UTR Seleuș – Municipiul Oradea.

O relatare locală despre istoria cartierului plasează moara Seleuș pe strada Eforiei și explică faptul că Peța, înainte de amenajările moderne, curgea neregulat prin această zonă, apoi spre Velența și Subcetate. Povestea cartierului Nufărul – Oradea în imagini.

Așa că atunci când mergem astăzi prin Nufărul nu mergem pur și simplu printr-un cartier construit în secolul XX.

Mergem peste geografia unui sat mai vechi. Și peste povestea unui pârâu care îl ținea în mișcare.

Dar Peța nu mergea doar pe unde o vedem noi astăzi

Aici începe partea care m-a făcut să spun:

Stai puțin.

Documentele medievale arată că apa Peței era suficient de importantă încât oamenii să se certe pentru ea.

În 1375, izvoarele pomenesc traseul și folosirea apei într-un context care ne ajută să reconstruim o geografie foarte diferită de cea de azi.

Iar în 1426 lucrurile devin și mai interesante.

Călugărițele clarisse se plâng că modificarea cursului Peței le afectase moara.

Cine modificase apa?

Intervenția era atribuită episcopului Andrea Scolari, în legătură cu alimentarea sistemului de apărare al Cetății.

Cu alte cuvinte, acum șase sute de ani cineva a făcut ceea ce astăzi am numi probabil o lucrare hidrotehnică serioasă:

a schimbat traseul apei.

Iar cineva din aval a spus, în esență:

— Stați puțin. Dar moara noastră?

Povestea este documentată în studiile istorice publicate de Universitatea din Oradea. Analele Universității din Oradea – Istorie, 2022.

Reconstituirea nu este o hartă istorică și nu pretinde să indice cu precizie traseul fiecărui braț. Rolul ei este doar să ne ajute să ne imaginăm relația dintre Peța, mori și Cetate descrisă de documente.

Un pârâu mic și foarte multe mori

Peța continuă să apară în documente tocmai pentru că apa ei avea valoare economică.

În 1342 sunt consemnate două mori și două pive în zona Velența.

Secole mai târziu, pe o hartă din 1878, cercetătorii au identificat în jur de zece–unsprezece instalații hidraulice pe cursul Peței. Studiul Nymphaea urmărește evoluția acestor amenajări.

Astăzi spui „Peța” și te gândești la un pârâu urban.

Atunci spuneai „Peța” și, pentru destui oameni, însemna și: putere. Puterea apei.

Hărțile încep să ne arate orașul dispărut

Aici hărțile sunt de mare ajutor.

Nu pentru că una singură ne-ar da răspunsul la toate întrebările, ci pentru că puse în ordine ne arată cum omul a negociat permanent cu apa.

Un document cartografic din 1819 privește zona Hăieu–Sânmartin și arată Peța într-un peisaj cu mori și intervenții asupra cursului.

Nu este o hartă a centrului Oradiei și nu trebuie citită ca atare.

Este însă încă o dovadă că Peța era folosită și modificată.

O hartă din 1832 privește zona Velența–Subcetate–Seleuș și ne apropie mult mai mult de povestea urbană pe care o căutăm.

Ambele apar într-un catalog al hărților manuscrise bihorene. Catalogul cartografic poate fi consultat aici.

Iar spre sfârșitul secolului al XIX-lea avem deja hărți pe care Oradea începe să semene cu orașul pe care îl recunoaștem.

Doar apa nu se supune întotdeauna memoriei noastre.

Și mai era Grădina Rhédey

Peța a făcut parte și din peisajul de agrement al Oradiei.

Zona cunoscută drept Grădina Rhédey, din care s-au dezvoltat ulterior spații urbane cunoscute astăzi, făcea parte dintr-o Orade în care apa, grădinile și zonele de promenadă se amestecau altfel decât acum.

Actualul Parc Nicolae Bălcescu este legat istoric de fosta Grădină Rhédey, informație păstrată inclusiv în prezentarea oficială a orașului. Visit Oradea – parcurile orașului.

Nu trebuie să ne imaginăm că fiecare metru al Peței de astăzi poate fi suprapus simplu peste fiecare metru de atunci.

Tocmai asta e ideea. Orașul s-a schimbat. Și odată cu el s-a schimbat și apa.

Am domesticit Peța

Cuvântul sună poate prea mare pentru un pârâu. Dar cam asta am făcut.

Am îndreptat, am deviat, am regularizat. Am construit lângă el și peste vechile sale vecinătăți. Am folosit apa pentru mori și am dus-o spre fortificații. Apoi am transformat zonele rurale prin care curgea în cartiere.

Peța n-a fost doar martorul dezvoltării Oradiei.

A fost una dintre piesele din care s-a construit orașul.

Și acum încearcă să te uiți din nou la ea

Data viitoare când treci peste Peța, oprește-te două secunde. Nu trebuie să vezi doar apa de sub pod. Încearcă să vezi și ce nu mai este.

Un sat numit Seleuș. O moară pusă în mișcare de apă și alte mori, mai jos sau mai sus pe curs. Călugărițe care se plâng că cineva le-a luat apa. Un episcop preocupat de Cetate. Grădini, brațe de apă și hărți pe care orașul încă nu arată ca orașul nostru. Toate au fost aici.

Sub asfalt, între blocuri și prin documente, mai există încă o Orade pe care n-o vedem. Trebuie doar să știm unde să ne uităm.

Pentru că uneori povestea unui oraș nu se ascunde într-un palat, nici într-o statuie, nici măcar într-o stradă. Uneori curge liniștit pe lângă noi.

Și, culmea, tot orădenii au redesenat-o.

Imaginea principală: Oradea în 1897, hartă publicată în Pallas Nagy Lexikona. Domeniu public, Wikimedia Commons.