La 1 octombrie 1891, orădenii puteau intra într-un loc care trebuie să fi părut desprins din altă lume: bazin inspirat de băile romane, bazine mai mici, dușuri, aburi, băi la cadă și camere de hotel. Dar partea cea mai surprinzătoare a poveștii avea să vină 17 ani mai târziu. Omul care construise complexul l-a lăsat Oradiei și a cerut ca banii produși de el să-i ajute pe săracii orașului.

Dacă pe 1 octombrie 1891 te plimbai prin Nagyvárad și aveai chef de ceva mai sofisticat decât o baie în lighean, Kálmán Rimanóczy tocmai îți oferise o variantă considerabil mai interesantă.

Pe malul Crișului se deschideau publicului Baia de aburi Rimanóczy și cele 27 de camere ale hotelului. Nu vorbim doar despre câteva căzi și apă caldă. Complexul avea un bazin spațios inspirat de băile romane, bazine mai mici acoperite cu structuri în formă de scoică, arcade ogivale, dușuri și camere de aburi. Băile la cadă se aflau la primul etaj, iar camerele pentru oaspeți la al doilea.

Cu alte cuvinte, în urmă cu 135 de ani, Oradea avea ceea ce astăzi am împacheta probabil într-un cuvânt mult mai scurt și cu un tarif mult mai lung: spa.

Dar stai puțin.

Povestea interesantă nu este că Rimanóczy a construit un loc luxos.

Este ce a făcut cu el.

Kálmán Rimanóczy senior a murit la 2 ianuarie 1908. Testamentul său a stârnit interes tocmai pentru că se știa că arhitectul și antreprenorul pregătise o moștenire importantă pentru oraș.

Orașului îi lăsa hotelul, baia și clădirea Cafenelei Royal.

Nu pentru vânzare.

Nu pentru familia lui.

Pentru Oradea.

Și cu niște instrucțiuni foarte precise.

Rimanóczy cerea ca ansamblul să rămână „pentru totdeauna” în proprietatea orașului și să-i poarte numele. Veniturile trebuiau folosite pentru rezolvarea problemelor celor săraci.

Testamentul mergea până la cifre și exemple: 3.000–4.000 de coroane în fiecare an urmau să fie împărțite săracilor, iar restul banilor să fie strâns pentru proiecte mai mari: adăpost pentru nevoiași, locuințe pentru oamenii fără casă, locuri încălzite iarna și distribuirea de pâine.

Adică omul construise unul dintre locurile elegante ale Oradiei și, la finalul vieții, spusese în esență:

luxul acesta să producă bani pentru cei care nu au nici măcar pâine.

Aici povestea ar fi putut avea un final foarte frumos.

Numai că Oradea fiind Oradea, mai avem un capitol.

Testamentul și realitatea

O cercetare dedicată familiei Rimanóczy arată că intențiile arhitectului au fost respectate doar în mică măsură și susține că, inclusiv între 1908 și 1945, relativ puțin din veniturile hotelului și băii ar fi ajuns efectiv la săraci. Mai târziu, complexul și-a pierdut și numele Rimanóczy, iar după 1989 fosta aripă a băii a fost transformată.

Situația nu a fost însă chiar alb-negru. Avem dovada că fondul Rimanóczy a funcționat efectiv.

În decembrie 1914, în plin război, Tiszántúl scria că proprietățile fondului produceau aproximativ 40.000 de coroane anual. Din bani fuseseră deja folosite cele 4.000 de coroane prevăzute pentru ajutorarea săracilor, iar administrația orașului voia să folosească suplimentar venituri ale fondului pentru a cumpăra și împărți gratuit lemne de foc oamenilor săraci.

Mai târziu, în perioada interbelică, o parte din veniturile obținute de municipalitate din închirierea complexului au alimentat ajutorarea nevoiașilor și bucătăriile populare, deși documentarea istorică arată și probleme în administrarea banilor.

Așadar nu avem povestea simplă „Rimanóczy a vrut, orașul n-a făcut nimic”.

Avem ceva mult mai omenesc: a vrut, s-a făcut o parte, s-a pierdut o parte pe drum, iar peste decenii însăși forma proprietății s-a schimbat.

135 de ani mai târziu

Clădirea este încă aici.

Trecem pe lângă ea și probabil cei mai mulți vedem o bucată frumoasă din Oradea veche.

Dar la 1 octombrie 1891, acolo intrau primii clienți într-o baie care voia să amintească de Roma antică.

Iar omul care o construise avea să lase în urmă o idee mult mai modernă decât bazinul, sauna sau hotelul:

cei care își permiteau luxul puteau, fără să știe, să-i ajute pe cei care nu-și permiteau nici strictul necesar.

Poate că acesta este adevăratul lucru spectaculos rămas de la Rimanóczy.

Nu baia „romană”.

Factura ei socială.

Știați povestea testamentului lui Kálmán Rimanóczy? Ce alte clădiri din Oradea pe lângă care trecem zilnic ascund asemenea povești?

Surse: Adatbank – repertoriul monumentelor; Várad; cercetarea despre dinastia de arhitecți Rimanóczy; Tiszántúl, decembrie 1914; Bihoreanul.