Am petrecut aproape 30 de ani în radio.

La început a fost pasiune. Apoi meserie. După aceea, probabil, un fel de a fi. Microfonul, căștile, lumina roșie din studio, muzica, vocea care pleacă undeva și ajunge la oameni pe care nu-i vezi.

Multă vreme am crezut că noi ne alegem pasiunile.

Astăzi nu mai sunt atât de sigur.

Poate că uneori există locuri, povești și urme ale trecutului care ne conduc fără să știm că sunt acolo. Lucruri cu care avem o legătură înainte să aflăm că legătura există.

Eu m-am îndrăgostit de radio fără să știu că, în orașul în care aveam să vorbesc zeci de ani la microfon, un profesor făcea, cu mai bine de un secol înainte, experimente cu transmiterea semnalelor fără fir.

Îl chema Károly József Irenaeus.

Locul: Oradea.

Anul despre care vorbesc unele dintre sursele care îi cercetează viața: 1893.

Și aici m-am oprit.

Stai puțin.

RADIOUL? La Oradea? Înainte de Marconi?

Un profesor, un laborator și o idee care plutea în aer

Irenaeus s-a născut în 1854 și a fost preot premonstratens, profesor și fizician. O mare parte din cariera sa este legată de Gimnaziul Premonstratens din Oradea.

Nu era un simplu profesor care repeta experimente din manual.

Era fascinat de electricitate și de undele electromagnetice, într-o perioadă în care fizicienii europeni încercau să înțeleagă ce se putea face cu descoperirile lui Heinrich Hertz și cu dispozitive precum cohererul — un detector rudimentar al undelor electromagnetice, esențial în primele sisteme de telegrafie fără fir.

Aici începe însă partea în care istoria documentată și memoria locală nu se suprapun perfect.

Cercetările dedicate lui Irenaeus, între care cele citate de Pásztai Ottó, plasează primele sale experimente de transmitere fără fir în 1893. Potrivit acestei versiuni, în curtea gimnaziului din Oradea ar fi reușit o transmisie pe aproximativ 20 de metri.

Există însă și surse maghiare care plasează experimentul de 20 de metri în aprilie 1895, nu în 1893.

Diferența este importantă.

Pentru că în istoria radioului doi ani pot schimba aproape totul.

Oradea – Sânmartin. Fără fir.

Există însă o parte a poveștii care apare repetat în cercetările despre Irenaeus.

În primăvara anului 1895, profesorul ar fi transmis semnale Morse fără fir din laboratorul Gimnaziului Premonstratens din Oradea până la reședința ordinului din Sânmartin.

Aproximativ 10 kilometri.

Gândiți-vă puțin la imagine.

Nu există internet. Nu există telefon mobil. Nu există radio așa cum îl înțelegem astăzi.

Într-un laborator din Oradea, cineva apasă o cheie Morse.

Iar la kilometri distanță, fără un fir întins între cele două puncte, cineva recepționează semnalul.

O mărturie publicată mult mai târziu și atribuită poetului orădean Ákos Dutka, fost elev al profesorului, spune că elevii ar fi asistat la transmiterea semnalelor Morse dintre laboratorul școlii și Sânmartin.

Este o mărturie fascinantă.

Dar tocmai aici trebuie să fim atenți.

Relatarea a fost consemnată la mult timp după experimente, iar o parte importantă din notițele originale ale lui Irenaeus s-a pierdut.

Prin urmare, nu putem transforma mărturia într-o dovadă pe care n-o avem.

Și atunci apare Marconi

Numele pe care îl știe lumea este Guglielmo Marconi.

Și pe bună dreptate.

Cronologia documentată arată că tânărul italian a început experimentele cu undele electromagnetice în 1894, iar în 1895 a dezvoltat și testat un sistem de telegrafie fără fir la Villa Griffone, lângă Bologna.

Biografia Nobel consemnează că în 1895 Marconi a reușit să transmită semnale fără fir pe aproximativ 1,5 mile, circa 2,4 kilometri.

La 2 iunie 1896 a depus în Marea Britanie cererea pentru celebrul său brevet privind sistemul de telegrafie fără fir.

Marconi n-a fost pur și simplu omul care a făcut un experiment.

A transformat experimentele într-un sistem practic, l-a brevetat, l-a demonstrat public, l-a perfecționat, i-a mărit distanța de funcționare și a construit în jurul lui o tehnologie care avea să schimbe comunicațiile mondiale.

De aceea istoria îl ține minte.

Dar ce făcea atunci profesorul din Oradea?

Aici povestea devine cu adevărat interesantă.

Există o scrisoare din 1928 despre care cercetătorii vieții lui Irenaeus spun că acesta i-ar fi povestit prietenului său Ferenc Károly Balyi despre o întâlnire petrecută la 24 aprilie 1895.

În acea zi, nunțiul papal Antonio Agliardi vizita Oradea.

Irenaeus i-ar fi prezentat experimentul său de transmitere fără fir a semnalelor telegrafice.

Întrebat de cât timp lucra la el, profesorul ar fi răspuns:

de doi ani.

Dacă relatarea este exactă, ne întoarcem din nou la 1893.

Numai că aici trebuie să punem frână tentației de a scrie titlul spectaculos:

„Radioul a fost inventat la Oradea înaintea lui Marconi.”

Nu putem demonstra asta.

Nu avem astăzi un jurnal de laborator complet din 1893, cu descrierea experimentului, data, aparatura și rezultatele sale. O parte dintre însemnările lui Irenaeus s-au pierdut. Sursele ulterioare care îi revendică prioritatea recunosc ele însele fragilitatea documentelor.

Și mai există ceva.

Irenaeus nu și-a brevetat sistemul și nu și-a publicat la momentul respectiv rezultatele într-o formă care să permită comunității științifice să le verifice și să le reproducă.

Marconi a făcut-o.

Așa se desparte uneori o descoperire fascinantă de istoria oficială.

Un obiect care ar putea fi o urmă

Povestea nu dispare însă aici.

În relatările despre Irenaeus apare compania Calderoni & Co., cunoscută pentru aparatură științifică și didactică.

Un anuar al Ordinului Premonstratens din 1907–1908 ar menționa un aparat al lui Irenaeus prezentat la o expoziție londoneză, iar un catalog Calderoni ar fi avut pe copertă fotografia telegrafului său fără fir.

Dacă acel catalog poate fi identificat și consultat, el ar reprezenta o piesă foarte interesantă din puzzle.

Dar nici el nu rezolvă întrebarea esențială: când a avut loc primul experiment?

Și tocmai de aceea povestea rămâne atât de frumoasă.

Nu avem nevoie să-i fabricăm un final.

Omul care nu s-a oprit la „radio”

Dacă povestea s-ar termina aici, Irenaeus ar fi deja un personaj extraordinar.

Dar nu se termină.

În 1896, la numai câteva luni după descoperirea razelor X de către Wilhelm Conrad Röntgen, profesorul de la Oradea a asamblat un aparat Röntgen din componente cumpărate din Europa. Sursele istorice despre activitatea sa îl leagă și de utilizarea timpurie a acestei tehnologii la Oradea.

A fost preocupat de electricitate, meteorologie și cercetarea radiațiilor.

Și s-a implicat în modernizarea Oradiei.

Cercetările istorice îl leagă de eforturile pentru introducerea și dezvoltarea iluminatului electric și a infrastructurii electrice a orașului.

Deci radioul s-a inventat la Oradea?

Nu pot spune asta.

Și după ce am căutat povestea, nici nu cred că avem nevoie s-o spunem.

Putem spune ceva suficient de spectaculos fără să exagerăm:

în anii în care se năștea telegrafia fără fir, la Oradea exista un profesor care încerca să transmită semnale fără fir.

Există relatări care îi plasează primele încercări în 1893.

Există informații despre transmiterea unor semnale Morse pe distanța Oradea–Sânmartin în 1895.

Există mărturii ulterioare.

Există urme.

Dar există și goluri.

În același an 1895, Marconi făcea propriile experimente în Italia. Un an mai târziu își depunea brevetul în Marea Britanie și începea drumul care avea să transforme telegrafia fără fir într-o tehnologie mondială.

Adevărul istoric pe care îl putem susține este mai nuanțat decât legenda.

Și, pentru mine, mult mai interesant.

Poate că unele pasiuni ne găsesc ele pe noi

Am pornit în povestea asta de la radio.

De la aproape 30 de ani din viața mea petrecuți în jurul unui microfon.

Nu cred în explicații mistice și n-o să pretind că pasiunea mea pentru radio a fost hotărâtă de un experiment făcut la Oradea cu multe decenii înainte să mă nasc.

Probabil că este doar o coincidență.

Dar există coincidențe care te fac să te oprești.

Eu am ales radioul — sau cel puțin așa am crezut întotdeauna — fără să cunosc povestea aceasta.

Am vorbit ani întregi unor oameni pe care nu-i vedeam.

O voce pleca dintr-un studio din Oradea și ajungea în case, în mașini, la serviciu, în bucătării, la oameni despre care nu știam nimic.

Cu aproape un secol înainte, într-un laborator din același oraș, altcineva era fascinat de aceeași imposibilitate aparentă:

cum faci ca un semnal să ajungă la cineva fără să existe un fir între voi?

Sigur, sunt lumi diferite.

Dar ideea este aceeași.

Să ajungi la cineva aflat departe.

Poate că uneori locurile în care trăim ne lasă moșteniri pe care nu le găsim într-un act și nu ni le înmânează nimeni.

Le descoperim târziu.

Uneori după ce ele au făcut deja parte din viața noastră.

Nu știu dacă povestea lui Károly József Irenaeus explică ceva din povestea mea cu radioul.

Dar știu că, după ce am aflat-o, nu mai pot privi această pasiune exact la fel.

Și poate că acesta este cel mai frumos lucru pe care ni-l poate face istoria:

nu doar să ne spună ce a fost.

Ci, din când în când, să ne facă să ne întrebăm de ce suntem ceea ce suntem.

Tu știai povestea lui Károly József Irenaeus? Și ai descoperit vreodată, târziu, că o pasiune de-a ta avea o legătură neașteptată cu locul din care vii?