Oradea, 1907.

Te duci la cinema.

Se stinge lumina. Începe filmul.

Și pe ecran apare…

primarul.

După el, șeful poliției. Actorii teatrului. Poetul Dutka Ákos. Oameni pe care îi puteai întâlni pe stradă.

Nu era un film despre Paris.

Nici despre Viena.

Era Oradea.

Dar povestea începuse și mai devreme.

Când imaginile au început să se miște la Oradea

În iunie 1903, Oradea făcea cunoștință cu cinematograful.

Pe 20 iunie, teatrul științific Urania din Budapesta prezenta în oraș o conferință însoțită de câteva scurte imagini în mișcare.

A doua zi, antreprenorul ambulant Georg Narten aducea în Piața Mare primul program cinematografic propriu-zis documentat în cercetarea despre începuturile cinematografului orădean. Spectacolul se ținea într-un cort. Cercetarea despre începuturile cinematografului la Oradea

Numai că lucrurile aveau să se miște repede.

Foarte repede.

Fără internet. Fără televiziune. Dar războiul ajungea pe ecran

În 1904, cinematografele ambulante reveneau la Oradea.

La sfârșitul verii ajungea din nou Bioscopul Narten. Programul se schimba la două zile și erau introduse zilnic imagini despre războiul ruso-japonez, conflict care chiar atunci se desfășura la mii de kilometri depărtare. Documentarea istorică a programelor Narten

Atenție: nu era CNN din 1904.

Tehnologia vremii nu permitea ca lupta de ieri să fie filmată în Asia și proiectată a doua zi la Oradea. Erau secvențe realizate în zona conflictului și distribuite ulterior: armate, marșuri, treceri de râuri, câmpuri de luptă și alte imagini legate de război.

Dar, în același timp, ziarele aduceau prin telegraf știri despre conflict.

Așa că un orădean putea trăi o experiență care începe să ne pară suspect de familiară:

citești știrea. Apoi vrei s-o vezi.

Un strămoș foarte îndepărtat al jurnalului TV.

Jurnalul TV mai avea de așteptat. Instinctul publicului, nu prea.

Și atunci camera s-a întors spre orădeni

Pe 15 septembrie 1904, ziarul Nagyvárad anunța ceva extraordinar.

Narten făcuse filmări cu oamenii care se plimbau pe promenada Crișului și intenționa să introducă imaginile în programul cinematografului. Relatarea este reprodusă și analizată în cercetarea modernă despre activitatea cinematografului ambulant Narten. Georg Narten și cinematograful ambulant

Este cea mai veche filmare a Oradiei pe care am putut-o documenta până acum.

Dar aici trebuie să fim corecți cu povestea.

Știm că filmarea s-a făcut.

Nu am găsit însă nici pelicula și nici o relatare care să demonstreze că acele imagini au fost efectiv proiectate public la Oradea.

Așa că nu inventăm finalul.

Știm că au fost filmați.

Nu știm dacă s-au și văzut.

Trei ani mai târziu, însă, nu mai există dubii.

În 1907, Oradea se vede pe ecran

Pe 6 noiembrie 1907, cinematograful Urania proiecta imagini locale.

A doua zi, Nagyváradi Napló publica o relatare cu un titlu delicios: „A leleplezett Nagyvárad” — aproximativ, „Oradea dată în vileag”.

Și aici povestea capătă chipuri.

Pe ecran nu apăreau niște anonimi.

Apărea Löwenstein Zsiga, surprins lângă un pahar de limonadă.

Apăreau actorii teatrului, așteptând repetiția.

Apărea șeful poliției, Gerő Ármin.

Apărea Rimler Károly — „primarul cu fața zâmbitoare”, cum îl descria presa vremii.

Apărea poetul Dutka Ákos.

Iar jurnalistul Nagy Mihály însoțea imaginile cu observații glumețe, atent inclusiv la gesturile celor de pe ecran. Din zilele următoare, imaginile urmau să fie comentate de Fehér Gyula, actor al Teatrului Szigligeti. Relatarea despre proiecția din 1907, reprodusă în cercetarea lui Kupán Árpád

Nu numai că orădenii se priveau pe ei înșiși pe ecran. Făceau și haz de ei înșiși.

Facebook avea să mai aștepte vreo sută de ani. Comentariile erau deja acolo. Doar că se făceau cu voce tare.

1908. Orașul devine film

Un an mai târziu, camera nu mai urmărește numai câteva personaje cunoscute.

Filmează orașul.

Ideea pornise de la cinematograful Edison. În februarie 1908 se discuta chiar despre realizarea unor filme care să prezinte în străinătate Ungaria, orașele, oamenii și peisajele sale.

Planul s-a schimbat.

Camera a rămas la Oradea.

În Duminica Paștelui din 1908, operatorul Bécsy József, legat de compania Projectograph, realiza filmările.

Au intrat pe peliculă Piața Bémer — actuala Piață Ferdinand — promenada străzii principale cu mulțimea ei, Crișul și exercițiile călare ale husarilor Wilhelm. Documentarea filmărilor Projectograph din 1908

Iar presa vremii ne-a lăsat o frază extraordinară.

Filmul, scria Nagyvárad, ținea aproape de însăși „modernitatea acestui oraș”, a cărui viață pulsândă merita păstrată în imagini mișcătoare.

Filmul a fost realizat.

Și a fost proiectat.

Un catalog istoric al cinematografiei maghiare păstrează producția Projectograph din 1908 sub titlul „Nagyvárad és vidéke – a Vilmos huszárok gyakorlata”. Catalogul istoric al filmului maghiar

Dar poate cea mai frumoasă dovadă este reacția orașului.

Presa relata că lumea vorbea despre film pe stradă, în cafenele și pe promenadă.

Oamenii recunoșteau persoane.

Recunoșteau Piața Bémer.

Primăria.

Piața Mică.

Crișul.

Și exercițiile husarilor.

Filmul avea un succes uriaș. Relatarea despre succesul filmului din 1908

În 1908, Oradea mergea la cinema și se recunoștea pe ecran.

Nu era doar distracție

Poate cea mai interesantă parte a poveștii este felul în care contemporanii priveau toate acestea.

Ei legau filmarea orașului de modernitate.

Asta contează.

Nu venim noi, după mai bine de un secol, să privim niște fotografii sepia și să spunem romantic:

„Vai, ce modernă era Oradea!”

Ei își spuneau asta singuri.

Și începe să explice ceva ce întâlnim poveste după poveste.

Tramvaiul electric.

Telefonul.

Cinematograful.

Avionul.

Noutățile lumii nu ajungeau aici doar ca niște curiozități despre care citeai în ziar.

Orădenii le adoptau, le foloseau și, uneori, întorceau camera spre ei înșiși.

Dar unde este filmul?

Aici povestea ne lasă cu o întrebare.

Am găsit relatările despre filmări.

Am găsit anunțurile.

Am găsit descrierile proiecțiilor.

Am găsit catalogarea producției.

Am găsit până și reacțiile oamenilor care se recunoșteau pe ecran.

Dar nu am găsit până acum pelicula din 1907 sau filmul Projectograph din 1908 digitizate și identificate într-o arhivă publică online.

Asta nu dovedește că nu mai există.

Poate nu s-au păstrat.

Sau poate, undeva într-o arhivă, sub un titlu pe care încă nu l-am găsit, mai există câteva zeci de metri de peliculă.

Și atunci, pe bucata aceea fragilă de film veche de aproape 120 de ani, s-ar putea să mai existe o Orade pe care noi n-am văzut-o niciodată.

Piața Bémer în mișcare.

Crișul.

Trăsuri.

Husari.

Un pahar de limonadă.

Un poet.

Rimler Károly, „primarul cu fața zâmbitoare”.

Și oameni care ieșiseră pur și simplu la plimbare într-o zi oarecare, fără să știe că o cameră îi poate trimite până la noi.

Poate că adevărata poveste nu este doar că Oradea a fost filmată.

Ci că, încă din primii ani ai cinematografului, orașul începuse să descopere una dintre marile plăceri ale lumii moderne:

să se vadă pe el însuși pe ecran.

Facebook avea să mai aștepte vreo sută de ani.

Imaginea principală: Cafeneaua Royal din Oradea, carte poștală de epocă, imagine ilustrativă. Autor necunoscut, Wikimedia Commons, domeniu public.