Astăzi scoatem telefonul din buzunar fără să ne gândim prea mult. Dar în Oradea anului 1888, să vorbești cu cineva fără să mergi până la el era aproape o minune. Iar peste câțiva ani, orădenii aveau să găsească telefoane publice inclusiv în locuri în care astăzi nu ne-am aștepta: de pildă, într-o tutungerie.

Imaginează-ți Oradea de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Tramvaiul electric încă nu apăruse, automobilele erau o raritate a viitorului, iar veștile circulau prin scrisori, telegrame sau prin oamenii care le duceau dintr-un loc în altul.

Și, într-o bună zi, cineva ridică receptorul unui aparat și vorbește cu o persoană aflată în altă clădire.

Nu era magie. Era telefonul.

Optsprezece oameni conectați la viitor

În primăvara anului 1888, antreprenorul Roth János a pus în funcțiune prima centrală telefonică din Oradea. Rețeaua avea la început doar 18 abonați.

Potrivit studiului istoric publicat în revista Biharea, centrala se afla pe strada Sas, actuala stradă Independenței.

Gândește-te: un oraș întreg și numai 18 oameni conectați prin telefon!

Pentru ceilalți, o conversație la distanță rămânea o experiență neobișnuită.

Telefonul iese în oraș

Tehnologia a prins repede rădăcini. În 1890, Oradea avea deja 171 de posturi telefonice: unul central, 167 particulare și trei publice, potrivit documentării istorice publicate de Bihoreanul.

Apariția telefoanelor publice schimba ceva esențial: nu mai trebuia neapărat să ai propriul aparat pentru a putea telefona.

În loc să aștepți un răspuns la o scrisoare, puteai încerca să vorbești cu omul de care aveai nevoie.

Desigur, nu era la fel de simplu ca astăzi. Apelurile treceau prin centrale și operatori, iar legăturile disponibile erau limitate.

Alo? De la tutungerie!

Aici povestea devine cu adevărat savuroasă.

Potrivit unei relatări istorice publicate de Oradea Mea, în jurul anului 1900, printre locurile din Oradea unde se găseau telefoane publice se numărau gara, oficiile poștale, restaurantul Arborele Verde și prăvălia lui Kiss Dávid, o tutungerie.

Da, ai citit bine. Într-o vreme în care telefonul era un lux, puteai ajunge să dai un telefon dintr-un magazin de tutun.

Și mai avem un detaliu interesant: într-un număr al ziarului Nagyváradi Napló din 4 octombrie 1899 apare o relatare în care este pomenit Kiss Dávid într-o conversație telefonică.

Această mențiune de epocă susține existența telefonului în activitatea asociată numelui său, deși nu stabilește singură toate detaliile funcționării tutungeriei ca punct telefonic public.

De la 18 abonați la sute de convorbiri

La începutul anului 1899, rețeaua orădeană ajunsese la aproximativ 300 de abonați și trecuse în administrarea statului.

Ceea ce începuse cu 18 persoane devenise deja o parte importantă a vieții economice și sociale a orașului.

Astăzi, un telefon ne încape în palmă și ne pune în legătură cu aproape întreaga lume. În 1888, pentru Oradea, viitorul începea cu o centrală, câteva fire și optsprezece abonați.

Iar peste numai câțiva ani, viitorul putea suna chiar și într-o tutungerie.

Tu îți mai amintești primul telefon pe care l-ai folosit? Era unul cu disc, cu taste sau deja un mobil? Povestește-ne în comentarii!

Imaginile de reconstituire din material sunt ilustrative. Fotografia istorică a Oficiului Telefoanelor prezintă o clădire din perioada interbelică, nu sediul primei centrale telefonice din 1888.