În 1891, revista Familia, tipărită la Oradea, publica o povestire cu un titlu care merită singur o oprire:

„Fonograful trădător”.

Povestea se petrecea la Paris.

Un bancher bănuia că femeia iubită nu-i tocmai monument de fidelitate. Așa că îi lăsa în casă ceea ce părea a fi o cutie muzicală.

Numai că „jucăria” avea un mic secret.

Era un fonograf.

Iar aparatul putea înregistra.

Când bancherul revenea, fonograful îi reda conversația compromițătoare a femeii cu un tânăr ofițer.

Sursa: revista Familia, 1891, „Fonograful trădător”

Să fie limpede: nu este o întâmplare petrecută la Oradea. Este o povestire umoristică publicată aici.

Dar tocmai asta o face interesantă.

Pentru ca gluma să funcționeze, cititorul trebuia să înțeleagă măcar ideea aparatului care putea păstra ceea ce spuneai.

Telefon mobil nu exista. Alexa nu exista.

Dar întrebarea:

„Oare drăcia asta ne ascultă?”

era deja bună de glumă în 1891.

Dar ce era, de fapt, fonograful?

Thomas Edison prezentase fonograful în 1877.

Spre deosebire de gramofonul care avea să popularizeze discul, fonograful înregistra și reda sunetul folosind un cilindru. Vocea făcea să vibreze o membrană, mișcarea era transmisă unui ac, iar acesta grava mecanic sunetul pe suprafața cilindrului.

La redare, procesul se petrecea invers.

Pe scurt:

vorbeai în aparat și, după aceea, aparatul îți dădea vocea înapoi.

Un fonograf Edison Standard de aproximativ 1902 se păstrează chiar astăzi în colecția Muzeului Țării Crișurilor. Catalogul muzeal îl descrie explicit drept aparat pentru înregistrarea și redarea sunetelor, folosind un cilindru acoperit cu ceară.

Catalogul Muzeului Țării Crișurilor – descrierea fonografului Edison Standard

Și în Oradea puteai cumpăra asemenea aparate

La începutul secolului XX, fonograful nu mai era doar o invenție despre care orădenii citeau prin ziare.

Ajunsese marfă.

În presa locală apar reclame pentru aparate de redare a sunetului, cilindri și înregistrări, iar fonograful intră treptat în viața cotidiană a orașului.

Și aici se schimbă perspectiva.

Nu vorbim doar despre posibilitatea de a asculta muzică.

Fonograful putea înregistra.

La începutul secolului XX, un orădean putea cumpăra tehnologia cu care să-și păstreze propria voce și s-o audă din nou.

Cu mult înainte de reportofon.

Cu mult înainte de casetofon.

Cu aproape opt decenii înainte de Walkman.

Nu încăpea în buzunar.

Dar nici bateriile nu trebuia să le scoți și să le învârți între palme ca să mai meargă cinci minute.

„Lăsați un mesaj după semnalul sonor” mai avea de așteptat

Și ideea de a combina înregistrarea cu telefonul apăruse deja.

În 1901, Tiszántúl le explica cititorilor experimentele prin care fonograful putea fi legat de telefon, astfel încât mesajele să poată fi înregistrate, păstrate și redate ulterior.

Atenție: asta nu înseamnă că Oradea avea robot telefonic în 1901.

Ziarul relata despre dezvoltarea tehnologiei în altă parte.

Dar pentru cititorul de astăzi ideea este imposibil de ratat:

telefonul sună, nu ești acolo, iar o mașină păstrează ce ți-a spus omul.

„Lăsați un mesaj după semnalul sonor” mai avea ceva de așteptat. Ideea, nu prea.

97 de intervenții. Un singur Szokoly Tamás

În 1903 avem însă dovada că fonograful devenise suficient de cunoscut la Oradea încât să intre direct în glumele ziariștilor.

La 14 august 1903, Nagyváradi Napló relata despre o ședință a Consiliului orașului.

Ședință e un cuvânt politicos.

Fuseseră intervenții, întreruperi, intervențiile președintelui și destulă gălăgie.

Jurnalistul încerca să descrie ce se petrecuse, după care recunoștea că pentru a păstra tot ar fi fost nevoie în sala Consiliului de:

„o armată organizată de stenografi, un fonograf și o mașină de fotografiat”.

Și totuși, reporterul reușise o performanță.

Îi numărase intervențiile lui Szokoly Tamás.

97.

Da.

Nouăzeci și șapte.

Nagyváradi Napló, 14 august 1903 – relatarea ședinței Consiliului

Poanta ne spune mai mult decât pare.

În 1903, jurnalistul nu se oprea să explice cititorului ce este fonograful.

Îl arunca direct în glumă.

Cititorul știa.

De la minune tehnică la obiect de magazin

Câțiva ani mai târziu, tehnologia devenise atât de obișnuită încât reclamele locale o tratau pur și simplu ca pe o marfă.

În 1907, magazinul Klein Sándor și Vilmos, aflat la colțul străzilor Fő și Szent László, oferea gramofoane și fonografe și asigura chiar repararea lor de specialitate.

Un fonograf costa 3 florini și 50 de creițari.

Gramofoanele erau oferite la 15, 20 și 25 de florini, iar magazinul anunța și o selecție mare de înregistrări.

Tiszántúl, 1907 – reclama Klein Sándor și Vilmos

Gândește-te puțin la traseu.

Cu câțiva ani înainte, aparatul era suficient de nou încât să pară aproape magie.

Apoi intră în povestiri.

Intră în ziare.

Intră în glume.

Intră în magazine.

Și, inevitabil, apare și omul care trebuie să-l repare.

Asta înseamnă că tehnologia a ajuns cu adevărat în oraș.

Și povestea încă nu s-a terminat

Fonograful nu era Walkman.

Și cilindrul fonografului nu era discul de vinil.

Nu le amestecăm.

După cilindru au venit discul, banda magnetică, caseta, CD-ul, MP3-ul și streamingul.

Numai că povestea a făcut un cerc simpatic.

În Oradea de astăzi încă poți intra într-un magazin și pleca acasă cu muzică înregistrată pe un suport analogic.

Doar că acum îi spunem vinil.

Pentru că, dincolo de aparate și cilindri, partea cea mai interesantă este alta.

În 1891, orădenii puteau râde de o poveste despre o mașină care îți înregistrează conversațiile.

La începutul secolului XX puteau cumpăra aparate de înregistrare și redare a sunetului.

În 1903, fonograful devenise deja poantă într-un articol despre scandalul din Consiliul local.

Iar după mai bine de 120 de ani continuăm să facem același lucru:

înregistrăm voci, păstrăm muzică și ne minunăm că aparatele parcă aud cam multe.

Tehnologia s-a schimbat.

Oamenii, ceva mai puțin.

Imaginea principală: Bartók Béla înregistrând cântece populare cu fonograful, 1908. Autor necunoscut, Wikimedia Commons, domeniu public.