Rară e plăcerea de a juca cu cineva creativ și liber în joc. Nu prea îi găsești. Au evadat din procesul de robotizare. Păcat că unii nu joacă profesionist și au schimbat cariera.
Un antrenor de fotbal cu experiență (cică) îl întreabă pe un jucător: ”de ce dai pasă cu călcâiul?” Cine știe, poate data viitoare îl trimite la medicul echipei să îl taie jos. În primul rând personal nu suport întrebarea asta care culmea, ajunge să fie pusă și în timpul jocului sau al antrenamentului. Încă sunt în proces de a o scoate din cap. Știi cine nu o mai suportă? Copiii de pe teren.
Știi ce nu le mai plac copiiilor în sport? Limitările!
Știi de ce? Pentru că merg la școală unde sunt limitați – ”mută-te de lângă Maria” / ”răspunde în versuri nu în propoziții”, apoi merg acasă unde sunt limitați – ”marș în camera ta că eu cu mă-ta discutăm despre vecini” / ”nu fă gălăgie că deranjezi vecinii” / ”hai la vecini că e ziua lor”…
(știu că pare că am ceva cu vecinii dar nu e așa, chiar nu am nimic cu ei, mai ales cu ăia care strigă pe copiii care se joacă afară – sper doar să le întârzie pensia pe timp de iarnă)
…apoi merg la sport unde SUNT LIMITAȚI!
Prin urmare, dacă îi limitezi și nu le place, ce crezi că se poate întâmpla?
- La nivel de copii și juniori, din proprie experiență și din umilele cunoștiințe, e crucial să îi lași să se exprime 100%, să facă ce le taie capul (într-un mediu controlat). Pentru că așa obții informații necesare în alcătuirea profilului individual. Dacă nu are un profil individual și e la echipă de ceva vreme… eu unul aș fi îngrijorat. Dacă nu îl lași să se exprime și îl limitezi, ai ghicit… NU AFLII NIMIC DESPRE EL! Nu alcătuiești o fișă, nu știi cum să îl antrenezi, pe ce post, în ce condiții, cum să îl dezvolți mai bine. Prin urmare nu dă randament, îi scade entuziasmul+pasiunea+devotamentul, nu mai vine la antrenament, plânge acasă, se crizează, se ceartă cu părinții, apoi părinții între ei, își înjură vecinii, prietenii pot face mișto de el, nu mai se simte acceptat în grupuri, nu se simte util în societate, în cele din urmă se lasă de sport și ajunge pe undeva în birouri sau ce știu eu.
- Limitările arată frică. Mi-e frică să îl joc pe copil pe mai multe poziții, să îi ofer mai multă libertate, să îl încurajez să fie creativ că poate pierdem meciul. Iar dacă pierdem meciul apar în ziar că am pierdut, părinții se uită urât la mine iar eu nu urc în scara ierarhică. Ghici ce? Tocmai ai băgat frica și în copil…
Observi cercul ăsta? Eveniment (joc) -> Percepții (hai să câștigăm) -> Media (eu văd tot și declar tot cum îmi convine mie) -> Comunitate (vai! nu s-a câștigat la joc!) -> Panică / Noi percepții… și de la capăt. Asta e ceea ce e greșit cu sportul în România, răspunsul la întrebarea de ce nu este performanță? Cercul ăsta vicios. Un antrenor ce limitează datorită unei percepții, căruia îi e frică de o altă percepție ce nu ar trebui să apară deloc (victorie, termen scurt etc.), media care nu ar trebui să pună accept pe percepția aia (creată de oameni – din limitări și media) și apoi dispersarea în comunitate făcând loc altor percepții și credințe.
- Limitările denotă robotizare! În articolul trecut ți-am menționat că ar fi util ca băiatul/fata ta să aibă mai multe skill-uri în buzunar. Dacă pune în aplicare aceste skill-uri, în joc, cu priviri ațintite asupra lui/ei… ar fi bine să aibă ce prezenta. Ai ghicit, dacă a avut un antrenor care limitează, nu va avea multe de prezentat. Poate chiar din pricina fricii. Vezi punctul 2.
La mine la club, după ce opresc un exerciți pentru a explica ceva – de exemplu nu te du în stângă, du-te în dreapta pentru că motiv 1 și 2, revin în exercițiu cu joacă ce vezi / joacă ce vrei / dă-i drumul la minge.
Deci nu-l limita pe copil că o să ai probleme cu vecinii…
