E duminică, poate ai o cafea alături și ceva timp liber — bun moment pentru o poveste veche de 82 de ani, dar care încă atârnă greu în memoria colectivă a românilor. Pe 23 august 1944, într-o singură zi, țara și-a schimbat direcția. Hai să vedem, cu calm, ce s-a întâmplat atunci — și ce legătură are toată povestea cu Oradea.

Ce s-a întâmplat, de fapt, în ziua de 23 august 1944

La începutul verii lui 1944, Armata Roșie înainta deja în nordul Moldovei, iar România lupta de partea Germaniei naziste încă din 1941. Mareșalul Ion Antonescu, conducătorul statului, refuza categoric orice negociere pentru ieșirea din alianța cu Germania, deși ceasul părea să bată tot mai repede pentru o schimbare de direcție, potrivit Digi24.

Regele Mihai I, împreună cu o coaliție a partidelor de opoziție — Blocul Național-Democrat, în care s-au regăsit Iuliu Maniu și Constantin I. C. Brătianu, alături de comuniști și social-democrați — pregătise în secret înlăturarea lui Antonescu. Pe 23 august, tânărul rege l-a chemat pe mareșal la o audiență la Palatul Regal din București. După o discuție de aproape trei sferturi de oră, în care Antonescu a refuzat din nou armistițiul, regele a dat ordinul: mareșalul a fost arestat chiar acolo, de ofițeri de gardă loiali coroanei.

În aceeași seară, Mihai I a citit la radio o proclamație către țară: România încetează lupta alături de Germania și se alătură Națiunilor Unite. Armata a primit ordin să nu mai tragă în trupele sovietice. Actul de la 23 august a fost urmat, la 12 septembrie 1944, de armistițiul oficial semnat la Moscova. Consecințele au fost mixte — România avea să recupereze Transilvania de Nord, cedată Ungariei prin Dictatul de la Viena din 1940, dar a pierdut definitiv Basarabia și nordul Bucovinei, rămase sub control sovietic.

O lume întreagă își schimba fața, în aceleași zile

Privită izolat, ziua de 23 august pare un moment pur românesc. Dar dacă ridici puțin privirea peste graniță, descoperi că întreaga vară a lui 1944 clocotea. Cu trei zile înainte, pe 20 august, Armata Roșie lansase ofensiva Iași-Chișinău, care avea să încercuiască în câteva zile mare parte din Armata a 6-a germană — chiar în ziua de 23 august, când Mihai I îl aresta pe Antonescu la București, sovieticii încercuiau trupele germane la est de Prut. Chișinăul cădea a doua zi, pe 24 august, iar Bucureștiul, la 31 august.

În același timp, la celălalt capăt al Europei, Parisul respira din nou: pe 25 august 1944, trupele franceze ale generalului Leclerc, sprijinite de Aliați, intrau în capitala Franței, iar generalul german Dietrich von Choltitz semna capitularea garnizoanei germane — orașul fusese ocolit de flăcările pe care Hitler le ceruse. Cu câteva zile mai devreme, pe 15 august, avusese loc Operațiunea Dragoon, debarcarea aliată în sudul Franței. Iar la Varșovia, insurgenții polonezi luptau deja de trei săptămâni, din 1 august, într-o răscoală care avea să se sfârșească tragic în toamnă. Toată vara aceea a fost, la propriu, punctul în care soarta războiului s-a decis pe mai multe fronturi deodată — iar România, prin gestul de la 23 august, a ales să nu mai aștepte.

Oradea, în vara lui 1944 — sub altă stăpânire

Aici intervine o nuanță pe care merită să o știm cu exactitate, ca să nu amestecăm datele: pe 23 august 1944, Oradea nu era parte a României. În urma Dictatului de la Viena din august 1940, orașul și toată Transilvania de Nord trecuseră sub administrație ungară, iar așa aveau să rămână până în toamnă.

Vara lui 1944 a fost, pentru Oradea, una dintre cele mai grele din istoria orașului. În mai-iunie 1944, aproximativ 27.000 de evrei orădeni — o comunitate care înainte de război reprezenta aproape o treime din populația orașului — au fost concentrați în ghetouri și deportați, în transporturi succesive între 23 mai și 27 iunie, către lagărul de exterminare de la Auschwitz-Birkenau, potrivit Oradea Heritage. Foarte puțini s-au mai întors. E o rană a orașului care nu poate lipsi din nicio poveste onestă despre acei ani, oricât de mult am vrea, într-o zi de duminică, să ne oprim doar la părțile senine ale amintirii.

Orașul a mai trecut, în aceeași vară, prin bombardamente repetate — în iunie, august și septembrie 1944 — și printr-o toamnă haotică, în care retragerea trupelor germane și ungare s-a suprapus peste episoade de violență împotriva civililor.

12 octombrie — ecoul de la Oradea al lui 23 august

Legătura directă dintre Oradea și actul de la 23 august vine, așadar, cu o întârziere de aproape două luni. Abia pe 12 octombrie 1944, după săptămâni de lupte grele, trupele române conduse de generalul Leonard Mociulschi au eliberat orașul, potrivit Crișana. Practic, tot ce a pornit la Palatul Regal din București în acea seară de august — ieșirea din alianța cu Germania, alăturarea la Aliați — s-a tradus, pas cu pas, în eliberarea Transilvaniei de Nord, iar Oradea a fost una dintre etapele acestui drum.

Data de 12 octombrie are, pentru orădeni, o încărcătură dublă și cu totul specială: e ziua eliberării din 1944, dar e și data la care, în 1918, tot la Oradea, s-a semnat declarația de autodeterminare a românilor din Transilvania — un episod premergător Marii Uniri. Din acest motiv, 12 octombrie este sărbătorit oficial ca Ziua Orașului Oradea, unind, în aceeași dată, două momente separate de exact 26 de ani, dar legate simbolic de aceeași idee: dreptul orașului și al locuitorilor lui de a-și hotărî singuri soarta.

Un gând, pentru o după-amiază liniștită

Genul acesta de date rotunde — 82 de ani de la 23 august, în curând 82 de ani și de la eliberarea Oradiei — nu sunt neapărat despre lecții de istorie memorate pe de rost. Sunt, mai degrabă, o ocazie bună să te oprești puțin și să te gândești ce știi, de fapt, din povestea propriei familii din acei ani. Poate ai un bunic sau o bunică ce a trăit vara lui 1944, poate știi o poveste spusă la o masă de duminică, transmisă mai departe fără să fie scrisă niciodată undeva. Dacă ai ocazia, în acest weekend, să întrebi pe cineva mai în vârstă din familie ce își amintește — merită. Istoria mare, cea din manuale, se sprijină de fapt pe mii de istorii mici, care riscă să se piardă dacă nu le mai povestește nimeni.