Ca să rămân în bon ton cu festivitățile și cu trendul de a-ți petrece măcar ajunul și de ce nu și a doua zi de sărbătoarea într-un centru comercial, obercăind printre rafturi, la vânătoarea de produse necesare și nu, labirintul lui Dedal îmi apare șotron pentru pitici în comparație cu travaliul unei achiziții chiar și a unui dop de ceară. În van încerc să mă strecor pe lângă o crepusculară doamnă ce cu fizicul ei impozant monopolizează în mod absolut poteca dintre rafturi.
Renunț, fac cale întoarsă ca oștile lui Baiazid și îmi mut pofta la lactate. Dar evident când totul merge prost de la inceput există o singură posibilitate : faliment. Ca orice om care mai mișună în afara gliei am învățat să mă uit la scadență chiar dacă asta m-a costat o hateala crâncenă din partea unui corpolent cetățean care apriori știa care smântână ar pune mai bine capac la o vadră de ciorba.
Frustată și plină de smiorcăieli intestinale decid că mai repede am să le ostoiesc la vreun local fără terasă , că încă nu s-au angajat chelneri pinguini.
Credeți că am reușit ? Invariabil , în capul primei mese de lângă ușă, își relaxa osânza un tip rotund ca un traseu pe curbele de la Vidraru.
Schițez o tentativă ,dar în deșert, tipul e concentrat ca un trăgător de elită pe ciolanul rumenit, culcat pe un pat de gloanțe din boabe de fasole.
Dar nu dezist , îmi rămâne Socarul de la sensul giratoriu Nufărul că acolo în utima vreme îmi nutresc ochii cu bolizii de pe afară.
Respir ușurată , nu e nimeni la rând, șansele sunt chiar reale , comand un sandwich cu salam autohton și ardei cultivați pe plai neaoș prin programul Apia legume 2019, cer să mi se încălzească puțin, aștept cuminte, când între mine și prada mult dorită un grăsan cu voce searbadă ca sarmalele de 5 zile, se instalează mai ferm și neclintit decât dealul Ciuperca.
Inutilă oricare strădanie de a ajunge la hrana aburindă. Mai apoi când cetățeanul a plecat în trombă cu portbagajul plin de alune, ciocolăți, cipsuri, covrigei și o duzină de beri, stând la fereastră și înghițind alene mâncarea rece, un far de BMW m-a iluminat: VOI PROPUNE O NOUĂ TAXĂ, TAXA PENTRU GRAȘI. Ah, vor sări noroadele: Asta-i discriminare , nu-i democrație.
Dar zic eu : nu ar trebui și ei să-și alinieze coastele în rândul celor slabi, precum clădirile din centrul orașului? Nu-i tot în interes public? Păi cum? Adică resursele, știm cu toții de la Puiber, sunt limitate. Spațiul public e al meu, al tău, al lui etc…
Dar dacă tu, supraponderalule, ocupi mai mult, nu e corect să plătești mai mult? Și tot plasticul de la pufuleți, alune, cipsuri,snacksuri, caramele, cât poluează în plus, câte milenii ca să se dezintegreze ceea ce pofta ta căpcăună a produs?
