Ninge peste lume, ninge pe malul stâng al inimii mele. Ninge oare și în sătucul în care mi-am lăsat sufletul?
Închid ochii, în întuneric visul prinde viață. Un oblac mic cu stele de argint mângâie obrazul lipit și suflarea mea de ovată.
Cerul și-a deschis zăvorul, îngeri albi prin văzduh se aleargă. Lampa cu untdelemn din odaie pâlpâie lumina uitatî .
Ochii mei văd lumi nevăzute, inima se strânge , în codrul de aproape lupi flămânzi de singurătate se ceartă cu un colț de lună, căprioare înfrigurate fug spre câmpii de moarte.
Ulița goală așteaptă cuminte car cu boi, căluți falnici , suflete înghețate cu ochi îngreunați de pleoape.
Spiriduși de fum gros dansează peste ogradă, prunci somnoroși în leagăn de nuc visează.
Cuiburi goale țes dor de așteptare.
Firicel de apă lumină de cristal așează.
Dar ce miros coboară peste sat? Miros de fericire, de lume neântinată, de bătrânețe sfântă fără aripi îngreunate de întrebări, miros de cerc neînceput, de pâine din covată, de covorul vieții încă nețesut.
Slabă ca o icoană, încovoiată de rugăciuni, ea mă deșteaptă: Ninge fetiță iubită, ninge. Peste straiul meu de țărână.
