Dragi copii ai lumii de astăzi, vreau să vă povestesc despre un dascăl de altădată:
straiele lui miroseau mereu a slovă înțeleaptă…
sprâncele, albe și stufoase ca o enigmă, acopereau ca o perdea un albastru viu și iscoditor…
mersul lui gârbovit era îngreunat de o plasă scorojită plină de cărti, cărți obosite de atâta răsfoire…
om mic de stat, ca Napoleon, dar temut de noi toți…
Ghemuită în prima bancă sorbeam cuvânt și necuvânt a lui, strivită sub imensitatea copleșitoare a acidității pe care o manifesta cu cei surzi la vibrațiile lui.
Catalogul…îl umplea nu după programele școlare. Tomuri întregi, literaturii lumii, a țării noastre făceau de zălog cu îngăduința lui.
Dar el m-a învățat să iubesc Teatrul, Pictura, Muzica, Frumosul, Urîtul, pe cel Falnic și pe cel Aplecat.
Adeseori, într-o sală mică, cuminți în bănci, cu ochii închiși trebuia să ascultăm discuri de vinyl, de unde Puccini cu Madam Butterfly suflau durere nemărginită peste noi. O durere atât de minunată care în timp mi-a devenit coloană sonoră în oricare act al creației. Anotimpurile lui Vivladi ne purtau pe câmpurile onirice ale copilăriei.
Nu știu cum, dar am simțit că toate lumile din mine au îmbunat acel spirit neîmblânzit.
”Du-te copilă și vezi cum ninge și iubește albul” – îmi șoptea la ureche, iar eu ieșeam tiptil în curtea școlii, sub năframa albă cu miros de fată neîntinată.
Dar totul a devenit trecut. Azi vechiul dascăl, slova nu o mai citește, ochii lui nu-l mai ascultă, îl strig și nu se mai întoarce, dar plasa scorojită s-a mai îngreunat cu o carte.
Profesorului de Limba și Literatura Română: dascăl Ioan Baba Armânescu.
