Lentoarea aurie a unei dimineti tarzii de zi de vara se izbeste cu inversunare de gandurile ce ma absorb
ca o prapastie flamanda rostogolita peste lume. Daca un graunte de memorie nu ar rasari sub panza neagra a uitarii , nu mi-as aminti ca am lasat masina la odihna sub niste crengi impovarate de miresme.
Ma indrept cu pasi lipsiti de chef, spre podul plin de lacate spanzurate de grilaj ca niste vise infrante.
Pe la jumatatea podului ma amestec cu multimea , iau ragaz si privesc spre sirul verzui ce unduieste
spre scarile fierbinti . Ceva irezistibil, un fel de abandon, ma impinge sa cobor spre o bancuta langa mal.
E una dintre acele zile in care refuzi sa deschizi ochii dimineata, sa mai tii ploapele perdea intre tine
si tine , o zi in care totul iti apare lipsit de sens, toata stradania de a face ceea te trebuie sa faci capata dimensiuni impovaratoare . O zi in care iti doresti sa te intalnesti cu orice si oricine in afara de tine.
Cobor spre rau , apatica ca o o gara abandonata i desert , miroase a soare si oglinzi .
Pe spatarul singurei bancute mai aproape de pod o pata de culoare rosie mai domoleste dorinta mea
de a ma aseza. Iscodesc in preajma, dar nu vad decat doi pescari in departare , amagindu-si rabdarea
Renunt sa stiu a cui haina rosie se svanta sub firicelul cald , abia mijit ,de vant .
Trag cu sete din tigara, ma pierd pana la sfarseala, cand o fiinta, nu inteleg bine daca el sau ea,
isi croieste drum printre ierburi inalte si unduitoare , venind dinspre rau.
Mirarea mea creste pe masura ce privirea mi se infrange de un zambet larg si de doi ochi negri ca
intunericul din satul romanesc de odinioara. De statura potrivita cu parul scurt ca un baietandru proaspat
lasat la vatra, imbracata cu niste pantaloni ponositi si decolorati de vreme, o blusa imprastiata cu o mare
umflatura uda leoarca in fata si slapi in picioare, o fetiscana imi face semn sa ma asez langa bluza ei rosie.
Turuie intr-una ca o morisca pe o casa in Baragan : cum ma cheama, cati ani, daca am o consoarta sau nu, copii ? la raspunsul meu: nu, nu am copii rade copios fara sa ma faca sa ma simt o ostracizata , asa cum
ma privesc de obicei celor care le raspund ca nu am procreat. Ma face sa ma simt frumoasa.
Ca un fluviu umflat imi oglindeste a ei viata : crescuta la orfelinat , maritata si apoi divortata, cand
norocul ii surade isi odihneste somnul la un centru de noapte langa Casa de Cultura, in rest are si o plapuma
intr-un colt bine ascuns spune ea, are si o stire ca ar avea pe undeva un tata, dar ochii i se lumineaza cand
de sub umflatura uda scoate un iepure spalacit , de plus , proaspat imbaiat.
Mi-l prezinta cu mandrie : Amortitul. II mangaie urechile lungi ca in desene animate, ii sopteste cuvinte
dragi , ma prezinta drept doamna frumoasa. Imi marturiseste ca nu se despart niciodata si nu il nimanui si ca se teme tare ca oamenii rai au sa i-l fure. Imi cere educat o tigara, impreuna cu Amortila imi multumesc de zece ori.
S-ar spala un pic in rau daca eu as avea putin timp grija de Amortila .
